Eugenismul – realitatea uitată din interbelicul românesc


Eugenismul, una dintre cele mai controversate preocupări ale elitei româneşti din perioada interbelică, a fost uitat chiar şi de istorici.

Cu această perioadă sunt acum asociate diverse idei și personalități, dar nu se vorbește despre eugenism, o teorie care îşi propunea să facă o societate mai bună prin încurajarea reproducerii oamenilor cu gene bune şi descurajarea înmulţirii, sau chiar interzicerea ei, în cazul celor cu gene „defecte”. Printre cei din urmă erau incluşi la grămadă handicapaţii, romii, alcoolicii, oameni cu probleme psihice sau boli sexuale, până la indivizii care arătau urât.

Ştiinţa a avut un succes imens la nivel mondial, iar România nu făceau excepţie. Statele Unite au fost o puternică sursă de inspirație în domeniu pentru români, pentru ca mai târziu să apară fascinația pentru ideile eugeniste din fascismul german și italian. Plecând de la ideea de a îmbunătăți societatea , s-a ajuns la aberații precum sterilizarea, deportarea sau exterminarea unor grupuri etnice.

Celebrul Constantin Parhon, după care este numit Institutul Naţional de Endocrinologie din România, era un susţinător al sterilizării pentru stoparea înmulţirii celor cu gene „proaste” numiţi „disgenici” şi chiar a sterilizat ilegal un deviat sexual şi doi epileptici.

Reportaj publicat in varianta usor restransa de Romania libera

„Popoarele cari au adoptat principiul asimilărei au dispărut definitiv din istorie. Corcirea cu noroade inferioare le-a exterminat mai activ decât războaele, epidemiile şi cataclismele naturei la un loc”, scria una dintre cele mai importante reviste eugeniste din România, „Buletinul Eugenic şi Biopolitic”, înfiinţată de Iuliu Moldovan, cercetător şi fost ministru al Sănătăţii în interbelic.

Consecinţele negative ale eugenismului nu anulează însă reformele în domeniul sănătăţii aduse de acesta, printre care campanii de vaccinare, lupta împotriva bolilor cu transmitere sexuală, adoptarea unei Legi a Sănătăţii.

Dacă universităţile vestice studiază fenomenul de câteva decenii, despre eugenismul din România a început să se vorbească pe la începutul anilor 2000, când o cercetătoare română a publicat în străinătate o carte despre acesta.

În ţară, discuţiile despre eugenism au fost interzise în perioada comunistă, fiindcă era considerat o preocupare burgheză. Mai târziu, istoriografia românească a continuat să tacă.

Istoria eugenismului din ­România, studiată în străinătate

Maria Bucur-Deckard este profesoară la Departamentul de Istorie al Universităţii din Indiana (SUA) şi decană adjunctă a Colegiului de Arte şi Ştiinţă din cadrul acesteia. În 2002, aceasta lansa o carte despre eugenia din România la editura University of Pittsburgh Press, tradusă doi ani mai târziu şi în română. Era primul studiu complex care arăta amploarea eugenismului din interbelicul românesc, genul de cercetare după care te aştepţi ca subiectul să explodeze în ţară, să lanseze dezbateri aprinse şi noi studii. Dar preocuparea pentru studiul eugenismului românesc a continuat doar în Occident.

Maria Bucur descoperise tot acolo subiectul, la începutul anilor ’90. A ajuns în SUA prin 1985, la doi ani după ce tatăl său a reuşit să fugă din România. A studiat la Universitatea Georgetown, iar apoi la Universitatea din Londra. Aici l-a cunoscut pe profesorul Keith Hitchins, care colecţiona cărţi din România. Avea o bibliotecă imensă, cu vreo 35.000 de volume, îşi aminteşte Bucur, care l-a ajutat să catalogheze colecţia din România. Acolo, printre cărţile profesorului Hitchins a dat peste “Buletinul Eugenic şi Biopolitic” scris de intelectuali români din interbelic. Era una dintre cele mai importante reviste pe acest subiect, alături de “Revista de igie­nă socială”. A descoperit că numeroase numere ale publicaţiei româneşti se aflau la Academia de Medicină din SUA, iar la celebrul centru Rockefeller a găsit arhive despre eugenismul din România. Motivul este legat de dialogul activ dintre instituţiile şi oamenii din cele două state pe subiectul eugenismului. Specialişti americani trimiteau articole pentru “Buletinul Eugenic şi Biopolitic”, românii mergeau la conferinţe şi studii în America şi se inspirau din teoriile de acolo. În fiecare număr al revistei apăreau ştiri din întreaga lume, de la Paraguay la Japonia şi toate statele occidentale.

Eugenismul era unul dintre puţinele subiecte unde funcţiona dialogul între ţări. În perioada interbelică au avut loc 37 de conferinţe internaţionale, care au reunit vreo 56 de state.

Cine era românul?

Fenomenul a luat amploare în România o dată cu crearea României mari, care a adus ­laolaltă etnii diferite, dar şi teama elitei că specificul naţional e ameninţat de această diversitate. Eugenismul oferea o soluţie: stabilea cine este românul, apoi cine este ameninţarea, pentru ca în final să-i înmulţească pe românii „superiori” şi să-i elimine pe ceilalţi.

Pentru eugeniştii din Ardeal, puritatea etnică exista în cazul moţilor din România. Aşa că antropologii le măsurau acestora nasul, faţa, gura, urechile şi le comparau cu cele din alte regiu­ni ale ţării. „Din aceste date comparative reiese totuşi o mică diferenţă, în sensul că moţii au urechea ceva mai mare ca ­românii din Transilvania în general. Gura la moţi în general variază în limite mari, predominând însă gura mică”, erau concluziile a luni de studiu pe teren şi măsurători pentru a ­găsi esenţa românului. Miza era mare, fiindcă se credea că supravieţuirea unei naţiuni ţine de păstrarea purităţii neamului şi de înmulţirea oamenilor superiori. „Avem datoria să ne mai ocupăm şi de reromânizarea tuturor locuitorilor cari din cauza vitregiei timpurilor şi a dominaţiunii trecute şi-au înstrăinat limba, cultura şi portul. Statul se va ocupa şi de colonizarea românilor, cari peste graniţele ţării sunt supuşi desnaţionalizării. Favorizarea aşezării lor în ţară este o datorie etnică”, scria un alt specialist în „Buletinul Eugenic şi Biopolitic” din 1938.

Pe lângă măsurătorile antropologice de la sate, la oraşe se studia coeficientul de inteligenţă în şcoli şi la toate clasele sociale. „Paralel cu creşterea coeficientului de inteligenţă şi cu desvoltarea profesiunii, scade media copiilor (…). Corelajia aceasta negativă (…) a impus concluzia bine cunoscută astăzi că civilizaţia europeană e grav ameninţată. Astfel ne dăm seama într’o anumită măsură şi de paşii enormi pe care îi face pro porţia disgenicilor”, era concluzia studiilor vremii, care propuneau ca soluţie „eliminarea din societate a elementelor dăunătoare societăţii în general şi în special neamului dominant”. Curăţarea societăţii era făcută prin „măsurile de eugenie”, care puteau fi de două tipuri. Pe de o parte, se vorbea de „difuziunea eugeniei în mod lent”, prin educaţie şi conştientizare. Este perioada în care au fost introduse testele prenupţiale de sănătate şi interzicerea căsătoriei în cazul anumitor boli.

Pe de altă parte, se propuneau „măsurile imediate”, adică „segregare, sterilizare sau castrare. Prin segregare se urmăreşte izolarea elementelor disgenice din mijlocul societăţii, prin sterilizare li se ridică acestora posibilitaiea de procreare, iar prin castrare se previne şi raportul sexual”. Acestea din urmă erau considerate măsurile cu adevărat „revoluţionare” şi eficiente, aşa că eugeniştii voiau să le vadă introduse în legislaţia ţării. Presiunile asupra guvernului erau făcute individual, prin personalităţi marcante ale vremii, sau colectiv, prin societăţile de eugenie – până în 1939 existau deja 5 societăţi de eugenie în România, a căror activi­tate varia de la popularizarea subiectului la presiuni politice făcute pentru introducerea unor legi. Eugeniştii români ocupau funcţii importante în societate. În jurul anilor ’40, Sabin Manuilă, celebru demograf, directorul Institutului de Statistică din Bucureşti, un eugenist convins, spunea că evreii şi romii sunt principalele probleme ale societăţii româneşti şi propunea ca aceştia să fie sterilizaţi. Manuilă conducea Secţia de Antropologie şi Eugenie în cadrul Institutului Social Român, creată de celebrul sociolog Dimitrie Gusti, după cum scrie Maria Bucur în cartea sa. Tot de acolo aflăm că sub ­Carol al II-lea a fost înfiinţată Societatea Română Regală de Eugenie.

C.I. Parhon şi sterilizările din România

„Nu a existat medic, antropolog sau sociolog în România care să nu fi scris câte ceva despre eugenism”, spune Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University şi directorul Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford din Anglia. Marius Turda a plecat la studii în străinătate pe la sfârşitul anilor ’90. A ­urmat cursurile unor universităţi celebre şi a ales o carieră în mediul academic: în 2003 ocupa postul de profesor la University College London (UCL). Mai târziu s-a mutat de acolo şi a înfiinţat o reţea internaţională de ­cercetare a istoriei eugenismului şi a rasismului în Europa Centrală şi de Est.

A publicat şi editat numeroase studii despre eugenismul din Europa de Sud, Estică şi Centrală. Într-unul dintre aceste studii tratează problema sterilizărilor din România. “În timp ce cazurile din Europa de Vest, America de Nord şi Latină sunt foarte bine documentate, puţine se cunosc despre cele din ţările Europei de Est”, scria acesta în cercetarea sa din 2009. Descoperirile lui Marius Turda arată că preocupările pentru sterilizare aveau o amploare cu mult mai mare decât reieşea din majoritatea studiilor publicate până atunci în România.

Spre exemplu, în jurul anilor ’30 avea loc un experiment social în oraşul Târnăveni (pe vremea aceea Diciosânmărtin). Un important psiholog, Mareş Cahane, studia cei aproape 130 de bolnavi mental din centrul special de acolo. Specificul centrului era că bolnavii puteau să plece şi să interacţioneze cu alţi locuitori. Pe de o parte, în felul ăsta bolnavii puteau ajuta la muncile gospodăreşti. Pe de altă parte, libertatea însemna că îşi pot transmite mai departe genele „proaste”. Cahane credea că sterilizarea este soluţia.

În 1931 se organiza la Târnăveni Congresul naţional de neurologie, psihologie şi endocrinologie. Sub patronajul lui C.I. Parhon, unii dintre cei mai importanţi medici din România dezbăteau tema sterilizării. Cahane ţine un discurs motivant în care dă ca exemplu sterilizările făcute chiar de Parhon asupra unui deviat sexual şi a doi bolnavi mental. La finalul conferinţei, participanţii trimit un document către Ministerul Sănătăţii în care cer să fie legalizate sterilizările bolnavilor psihic.

Acest lucru nu se va întâmpla, iar procedurile rămân ilegale în România, spre deosebire de SUA, un model invocat constant de eugeniştii români. Cu toate acestea, preocupările pentru sterilizările eugenice sunt la fel de intense aici ca în ţările în care acestea erau legale, atrage atenţia Marius Turda. Iar aceste idei „nu şi-au atins punctul culminat în sterilizarea bolnavilor mental, ci în deportările evreilor şi ale populaţiei roma”, încheie cercetătorul.

De ce nu se discută despre eugenism în Romania

Atât Marius Turda, cât şi Maria Bucur cred că mişcarea eugenică din România este deosebit de importantă pentru a înţelege istoria secolului XX din România şi ce înseamnă identitatea naţională. De ce lipsesc atunci aceste discuţii din mediul public şi cel academic româneşti?

Unii specialişti cred că problema îşi are rădăcinile în decenii de abordare selectivă a istoriei româneşti. Lucian Butaru predă la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj şi a scris o carte despre rasismul românesc, unde tratează şi tema eugenismului – ca principalul rezervor al rasismului. La facultate ţine un curs despre istoria antisemitismului. Le vorbeşte studenţilor despre eugenismul din România, dar la o singură întâlnire, când „presară informaţiile cum faci cu sarea şi piperul”. Chiar şi aşa, unii studenţi devin curioşi şi încep să se documenteze ei mai departe.

Prin 2007, când încă exista revista de cultură Cuvântul, echipa de atunci lansa un proiect în care să trateze teme relevante pentru societatea românească şi în special pentru mediul academic românesc. Era un proiect ambiţios în care îşi propuneau să dedice un număr întreg temei respective, să organizeze o conferinţă şi să publice o carte pe subiect. Una dintre teme a fost eugenismul din România

„Credeam că dacă dăm nişte subiecte de genul ăsta o să scoatem lumea în stradă, o să facem un fel de revoluţie”, îşi aminteşte Ion Borsan, care se ocupa cu promovarea şi organizarea evenimentelor. Acesta absolvise Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde nu a învăţat despre eugenism. Şi totuşi la nivel internaţional se dezbătea subiectul, aşa că poate venise momentul şi pentru România să se alăture trendului. Principalul colaborator al ediţiei despre eugenism era Marius Turda, cercetător român respectat în cele mai mari centre academice din lume. Pentru prima dată când cineva se gândea să publice şi în România o carte a specialistului, după ce acesta scrisese pentru edituri şi jurnale importante din străinătate. Ion Borsan, pe atunci în vârstă de 25 de ani, promova proiectul în reviste ca Dilema Veche şi Idei in Dialog, la TVR Cultural şi „în toate canalele de comunicare pe nişa culturală”.

Dar proiectul nu a avut succes. La conferinţe participau puţini oameni, cu mult sub aşteptări, iar lumea academică şi-a continuat activitatea fără să ţină cont de noile dezbateri. A existat o singură excepţie, îşi aminteşte Ion, când între vorbitorii de la o conferinţă au venit Andrei Pleşu şi H.R. Patapievici. „A trebuit să mutăm evenimentul în altă sală din Casa Radio, nu încăpeau oamenii în camera rezervată de noi. Nu-mi mai amintesc subiectul dezbătut atunci, dar clar vorbitorii au fost cei care au atras publicul”, spune Ion Borsan, care lucrează acum la editura Arte. Regretă că nu s-a întâmplat aşa de fiecare dată şi evită să spună un motiv concret pentru care lucrurile s-au petrecut aşa. „Probabil a fost şi vina noastră (a organizatorilor n.r.). Poate că subiectele propuse nu interesau publicul din România. Sunt mai multe motive”.

Există alţii care cred că „vina” îşi are rădăcinile în decenii de abordare selectivă a istoriei româneşti. Lucian Butaru predă la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj şi a scris o carte despre rasismul românesc, unde tratează şi tema eugenismului – ca principalul rezervor al rasismului. La facultate ţine un curs despre istoria antisemitismului. Le vorbeşte studenţilor despre eugenismul din românia, dar la o singură întâlnire, când „presară informaţiile cum faci cu sarea şi piperul”. Chiar şi aşa, unii studenţi devin curioşi şi încep să se documenteze ei mai departe.

Lucian Butaru crede că motivul pentru care se evită subiectul eugenismului în istoriografia românească este legat de imagine. „A existat teama că expunerea eugenismului ar dăuna foarte mult imaginii dreptei româneşti, aşa că s-au selectat şi reţinut în special acele evenimentele OK din trecut”, spune acesta. Cercetătorul arată cum ideile eugeniste au avut de multe ori consecinţe dezastruoase în societatea românească. Practic, teoria pleca de la ideea că a oferi oamenilor şanse egale este greşită şi dăunătoare. „Spre exemplu, pentru eugenişti, asistenţa socială acordată săracilor însemna degenerare socială”. Trebuia susţinuţi doar cetăţenii „cu gene bune”.

Babeş-Bolyai este singura universitate mare din România unde există un curs de eugenism. Se ţine însă doar în limba maghiară, în cadrul Facultăţii de Litere.

Nici nu e cazul să existe cursuri pe subiect, crede Adrian Cioroianu, istoric şi decan al Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Cel mult, ar fi plauzibil un curs opţional pe această temă, spune istoricul. „Eugenismul nu a fost nici pe departe preocuparea principală în interbelic. Nu avea cum să fie preocuparea principală a elitei intelectuale de atunci. Sunt sute şi mii de subiecte la fel de importante ca eugenismul şi nu putem face ­cursuri pentru fiecare (în cadrul facultăţii – n.r.)”. Adrian Cioroianu le povesteşte însă studenţilor despre eugenismul din România când predă istoria Holocaustului şi a Gulagului. „Eugenismul face parte din rădăcina ­conceptelor care au fost folosite şi de nazism”, explică profesorul, „de asta trebuie trecut în revistă”.

În Occident există o mulţime de cărţi care documentează eugenismul din statele vestice, universităţile au cursuri special dedicate şi presa abordează din când în când subiectul. Cu toate acestea, specialişti din UK sau America acuză că subiectul nu este suficient dezbătut.

În SUA, statul North Carolina a propus prin 2010 să ofere compensaţii de până la 50.000 de dolari victimelor eugenismului din perioada 1929-1974. E vorba de peste 7.600 de persoane care au fost sterilizate fără voia lor, însă în conformitate cu legile de atunci. În total, în America au fost peste 60.000 de astfel de sterilizări, în special în rândul femeilor.

În perioada interbelică întreaga lume fremăta în jurul ideilor şi al practicilor eugeniste, iar România era aliniată contextului internaţional. Lumea occidentală a început de ceva vreme să scoată de sub preş şi să privească critic această latură a trecutului, ceea ce ar trebui să fie un model şi pentru România. Eugenismul a făcut personalităţi-modele ale societăţii româneşti să recurgă la gesturi condamnabile, a sădit intoleranţa în oameni şi chiar a instituţionalizat-o. A avut însă şi aspecte pozitive şi tocmai fiindcă este un subiect atât de amplu trebuie cunoscut şi dezbătut.

One comment on “Eugenismul – realitatea uitată din interbelicul românesc

  1. Încearcă Brave new world şi, mai ales, Return to the Brave new world ale lui Huxley pentru o altă optică a eugeniei/disgeniei.

    Să ai una faină 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *