Marian Daniel Iordache are 29 de ani și e plecat din țară din 2008, timp în care a făcut studii doctorale în Portugalia și Spania, cu o bursă Marie Curie. Acum este cercetător la un important institut științific cu sediul în Belgia: VITO (Institutul Flamand pentru Cercetare Tehnologica).
Povestea lui este una de succes, spun cei de la centrul Marie Curie. Anul ăsta, din 14 500 de bursieri ai programului au ales 50 de povești de succes care vor fi publicate. Nouă dintre cei 50 de cercetători sunt invitați să vorbească la o conferință în Bruxelles în iulie, iar Daniel face parte dintre ei.
Daniel a fost referent la reviste de specialitate. Mărturisește că a avut astfel ocazia să descopere că el însuși a fost victima unor plagiatori, întâlnind părți din munca sa copiate în lucrările altora.Deși putea să recurgă la justiție, a preferat să le refuze publicarea.
El spune că sistemul de învățământ din România pune mai mult accent pe cantitate decât pe calitate și adesea nu ține cont de valoarea individuală, promovând „personaje”, pe criterii greu de înțeles. De asta, cercetarea romnească seamănă de multe ori cu un altet gras, rămas în urmă în timpul cursei.
Lucrează într-un domeniu destul de nou și puțin cunoscut despre care crede că va putea intra in rutina zilnică a oamenilor. E vorba de prelucrarea imaginilor hiperspectrale. Tehnologia ajută la protejarea mediului, lupta împotriva medicamentelor contrafăcute sau diagnosticarea cancerului. Practic, ceea ce urmează să fie studiat este ”pozat” cu niște senzori speciali, iar informațiile sunt traduse de cercetători. Ideea a apărut în urmă cu aproximativ 40 de ani. Atunci, oamenii de știință au realizat că nu pot lansa pe orbită senzori cu lentile suficient de mari pentru a obține informații foarte detaliate despre pământ. S-au gândit că soluția ar fi să obtină informatii “fotografiind” zona la alte lungimi de undă.
În România, știe câțiva cercetători care se ocupă de studiul imaginilor hiperspectrale, dar nu îi este foarte clar cât de dezvoltat e domeniul aici. De asta vrea să organizeze la anul un workshop prin care să reunească cercetători și instituții din țară cu unele din străinătate. Se gânește chiar să pună bazele unui centru de cercetare în România.
Cum ai ajuns să studiezi in Spania și Portugalia?
După ce am absolvit Politehnica am lucrat la Centrul de Inginerie Electrică Asistată de Calculator, în București.
Acolo am cunoscut mulți străini veniți în stagii de cercetare scurte sau cu burse de doctorat Marie Curie, finanțate de Comisia Europeană. Așa am aflat despre acest program de burse, care are scopul de a încuraja mobilitatea tinerilor cercetători în Europa. Mi s-a părut o idee interesantă și am aplicat.
De ce ai ales tocmai acest subiect de cercetare?
Nu am ales eu, în mod special, acest subiect, mai mult el m-a ales pe mine. Pe cât de complicată mi s-a părut procesarea imaginilor hiperspectrale la început, pe atât de frumoasă mi se pare acum.
Cred că e un domeniu în faza de creștere, ne îndreptăm spre adolescență. Știu că expresia „imagine hiperspectrală” pare ceva foarte complicat, cu care viață de zi cu zi nu are multe de-a face, dar gândiți-va că sunt multe alte lucruri care, deși acum sunt considerate de rutină, au fost în aceeași situație cândva: cuptorul cu microunde, GPS-ul, filmele 3D, etc.
Eu văd un potențial de creștere imens și, deocamdată, nici nu cred că avem o lista completă a domeniilor în care se pot utiliza aceste imagini. Comunitatea noastră științifică are avantajul de a fi una tânără și heterogenă.
Ce aplicații practice are cercetare pe care o faci la VITO?
La VITO, în departamentul meu, cele mai multe aplicații sunt orientate spre monitorizarea vegetației din anumite zone de pe Pământ
Monitorizarea „stării de sănătate” a vegetației înseamnă că, folosind imagini hiperspectrale, putem deduce conținutul de apă sau de clorofilă a plantelor, existența vreunei specii invazive, cantitatea de pesticide din sol, componența, șamd.
La VITO se studiază și impactul exploatărilor miniere asupra mediului, am colegi implicați într-un proiect la Roșia Montană, unde vor să vadă influența poluării cu metale grele asupra vegetației și a solului.
Care sunt principalele distincții între cercetarea din mediul universitar românesc și cel din străinătate?
Cred că în România se pune prea mult accent pe cantitate, contează foarte mult cât ai publicat și mai puțin ce sau unde ai publicat. Într-un fel, acest lucru se întâmplă și în Spania, cu diferență că ei sunt foarte interesați de colaborări europene, depun multe proiecte și tot timpul vor să atragă bani pentru propriile centre de cercetare.
În Portugalia contează cel mai mult calitatea publicațiilor. Un articol publicat într-o revistă serioasă, care este citat constant, este mult mai apreciat decât o lista de publicații în reviste obscure.
Din păcate, sistemul care guvernează învățământul românesc nu ține întotdeauna cont de valoarea individuală și uneori promovează personaje pe criterii greu de înțeles, până în poziții cu mare influența de decizie.
Cred că ce s-a întâmplat în acest an (2012 n.r) cu miniștrii propuși la Ministerul Educației este edificator. Există în România foarte mulți oameni capabili, dar nu înțeleg de ce nu suntem în stare să-i promovăm. Cred, totuși, că situația se poate schimba destul de repede în bine, dacă există voința.
La noi „cercetătorii” pot scăpa cu articole slabe publicate în reviste de care nu a auzit nimeni.
Părerea mea e că un cercetător de a cărui muncă nu se interesează nimeni e ca un atlet obez, rămas cu câteva tururi în urmă în timpul cursei și de care ceilalți se distanțează depășindu-l din când în când.
Orice lucrare slabă publicată o să te urmărească toată viață, Internetul nu „iartă” pe nimeni. Înainte poate am fi avut șansa să ardem toate manuscrisele, azi nu se mai poate.
Din punctul meu de vedere, cred că merită efortul de a publica în jurnale bine cotate, chiar dacă asta poate dura mai mult de un an. Te poate ajuta atunci când cauți un job, când depui proiecte pentru cercetare, etc. În plus, ai liniștea că nimeni nu-ți poate contesta performanțele.
Avem în România jurnale de specialitate în domeniul tău, cotate la nivel internațional?
Nu am cunoștință de existența vreunuia. Dar nu cred că acesta e lucrul cel mai important, deși constituie o măsură a calității cercetării la nivel național. Mai important este că cercetătorii români să țintească reviste de prestigiu, de oriunde ar fi ele.
În Belgia cum e domeniul cercetării?
Aici, cel puțin în regiunea flamandă există o colaborare extraordinar de strânsă între cercetători și Guvern. VITO se plasează la intersecția dintre Guvern, educație și cercetare.
Mulți studenți care urmează un masterat sau un doctorat, afiliați universităților belgiene, lucrează la VITO în stagii cu durată de trei luni până la trei ani, ceea ce îi ajută mult
Ce ai schimba legat de cercetarea din România?
Sistemul de evaluare a proiectelor este unul din lucrurile care se poate îmbunătăți. Cred că fondurile ar trebui îndreptate cu predilecție către proiecte cu un scop practic, iar finanțarea să țină cont și de performanțele anterioare ale aplicantului.
Încă un lucru foarte important este atenția acordată doctoranzilor. De multe ori, aceștia sunt „uitați” prin laborator, li se acordă un loc de desfășurare a activității, dar nu și sprijin. Eu am avut noroc cu îndrumătorii mei, dar la fel de bine aș fi putut fi încă student la doctorat, dacă ei nu m-ar fi îndrumat așa cum au făcut-o.
Sunt absolut convins că nu există universitate de calitate fără o activitate de cercetare corespunzătoare. E necesar că cercetarea să aibă o pondere importantă în promovarea pe scară ierarhică: un profesor trebuie să fie mereu la curent cu noutățile, care apar că rezultat al cercetării. Această schimbare este greu de făcut având în vedere că unii oameni deja prezenți acolo și-ar vedea afectate interesele, iar sistemul de învățământ se comportă inerțial.
Ai fost și referent la reviste de specialitate. Ai dat peste plagiat?
Ca referent am întâlnit părți din munca mea copiate in lucrarile altora. M-am rezumat doar la a le refuza publicarea, dar la fel de bine aș fi putut porni un proces pe tema copyright-ului împotriva lor.
Există reviste de prestigiu care folosesc soft-uri specializate în depistarea plagierii. Unele caută până și secvențe de minimum șapte cuvinte consecutive care apar în alte publicații.
Cred că trebuie sa ai un tupeu incredibil să copiezi din alte lucrări, pentru că este o infracțiune pedepsită prin lege. Și, chiar daca nimeni nu face plângere împotriva ta, te compromiți definitiv în cadrul comunității științifice.
Din punct de vedere profesional, care e relația ta cu România în prezent?
În prezent, nu am foarte multe contacte cu Romania din punct de vedere profesional. Tin legatura cu fosti colegi, unii dintre ei cercetatori, si cu unii dintre profesorii mei, dar sunt legaturi de prietenie.
Dar ca perspective?
Sper ca la anul să reușesc să organizez un workshop în România pe tema imaginilor hiperspectrale, unde sa cunosc mai mulți studenți și cercetători români din domeniul meu. În viitor, plănuiesc să revin în România, sunt foarte atașat de țara mea și mai ales de oameni. Deocamdată, acumulez experiență și mă gândesc ca, în viitor, să încerc să pun bazele unui centru de cercetare acasă sau măcar să mă alătur unuia deja existent, la a cărui dezvoltare să pot să contribui.
Centru de cercetare VITO
VITO, situat în Mol, Belgia, a fost creat ca centru de cercetare în domeniul energiei nucleare, după care s-a extins în alte domenii: energie, mediu, toxicologie, tehnologia materialelor, teledetecție, procese globale. Este un centru de cercetare situat la intersecția dintre Guvernul flamand, industrie și mediul academic.
Pe plan internațional, VITO colaboreaza cu instituții de prestigiu dintre care se disting NASA (National Aeronautics and Space Administration) și ESA (European Space Agency), și are proiecte în țări dintre cele mai diverse (India, continentul european, continentul african, Statele Unite ale Americii).