Cine sunt eu să mă iau de generalul Chelaru?

În urmă cu o săptămână publicam articolul România Jună, plantată cu verdele în sus, prin care aduceam criticii LSRS-ului (Liga Studenţilor Români din Străinătate).

Remarcam că ar fi mai benefic pentru societate ca tinerii educaţi în Occident, care fac parte din conducerea Ligii sa pună accentul pe valori ca pluralismul, toleranţa, individualismul şi egalitatea de şanse, care au contribuit la dezvoltarea societăţilor în care au studiat, mai degrabă decât tocmai pe acele convingeri care impiedică progresul: ultranaţionalism, protocronism sau ortodoxism.

Totodată mă întrebam de ce Liga întreţine o agendă dublă şi invită la evenimentele sale, alături de oameni pertinenţi, pe cei cu discurs excepţionalist sau chiar simpatizanţi ai noii drepte.

În continuare, modul în care LSRS va gestiona criticile reprezintă cheia redresării şi a supravieţuirii organizaţiei sau a eşecului acesteia. Din păcate, în ceea ce priveşte articolul meu, unii reprezentanţi LSRS s-au arătat uimiţi că cineva care a colaborat cu ei în trecut a adoptat o poziţie critică faţă de Ligă.

Un alt argument a fost că generalul Mircea Chelaru, spre exemplu, a fost chemat alături de alte voci cu opinii diverse, pentru a se promova astfel pluralismul de idei.

“Argumentul” cel mai stupefiant a fost că “cine sunt eu să mă iau de generalul Chelaru”.

Să le luăm pe rând.

În ceea ce priveşte atitudinea critică, nu ar trebui să existe tabuu-uri. Oricine are dreptul să critice orice şi pe oricine: elevul pe profesor, copilul pe părinte, enoriaşul pe preot. Nu există persoană ce deţine vreun tip de autoritate care o face de necriticat.

Ceea ce se aplică şi grupurilor. Apartenenţa la o comunitate nu înseamnă omogenizare. Ideea că a colabora cu o organizaţie e ca un jurământ necondiţionat de susţinere veşnică a organizaţiei respective are iz autoritar şi înseamnă că cel care o afirmă a înţeles pe dos cum stau lucrurile. În primul rând, devotamentul trebuie să existe vizazi de un principiu sau un set de valori, nu faţă de o organizaţie sau alte forme de asociere. Apartenenţa la o comunitate nu ar trebui să şubrezească onestitatea intelectuală de a lua o poziţie critică atunci când este cazul.

Totodată, ar trebui să fie limpede că niciodată grupul nu trebuie să fie mai important decât fiecare individ în parte. Altfel, dacă poziţionam interesul grupului deasupra interesului individului, deschidem calea către intoleranţă şi abuzuri faţă de cei cu opinii şi opţiuni distincte de ale majorităţii. Ceea ce este demonstrat de istorie. E suficient să ne uităm la inchiziţie, fenomenul sclaviei, arianism, până la discriminările pe bază de sex sau rasă din ziua de azi.

Limitele toleranţei

Aşadar, trebuie promovate ideile diverse în cadrul unei comunităţi. Pluralismul implică toleranţă, nu şi relativizarea. Cu alte cuvinte, a fi tolerant şi adept al pluralismului, nu înseamnă să consideri că toate ideile sunt adevărate şi că acestea pot fi susţinute în aceeaşi măsură.

Cine tolerează are idei personale pe care le consideră adevărate, şi cu toate astea acceptă că ceilalţi au dreptul să aibă „convingeri greşite”.

Spre exemplu, Liga Studenţilor Români din Străinătate spune despre sine că “LSRS condamnă ferm orice manifestări cu caracter extremist sau nedemocratic, promovând întotdeauna idealul unei Românii prospere, decente şi democratice, o Românie care să garanteze drepturi egale pentru toţi cetâţenii ei”. Aşadar, aceştia se prezintă ca adepţi şi promotori ai societăţii deschise.

Însă invită în cadrul evenimentelor sale vorbitori cunoscuţi pentru discursul lor protocronist sau ortodoxist – adică reprezentanţi ai unor manifestări cu caracter extremist şi nedemocratic. Aceştia aderă la un discurs care defineşte ideea de român într-un mod cât se poate de discriminator: ca etnic român, de religie ortodoxă.

Aşadar, nu poţi condamna şi încuraja acelaşi lucru în acelaşi timp. Rezultatul promovării simultane a valorilor societăţii deschise şi a celei închise înseamnă anularea celei dintâi.

Nu am participat la evenimentul România Jună, însă, din relatările apărute în presă şi dicuţiile cu oameni care au luat parte la eveniment, am constatat menţinerea aceleaşi agende duble: dezbaterile s-au realizat într-o manieră pertinentă, însă evenimentul a fos deschis prin gesturi preraţionale, care anunţă mai degrabă un ritual magic decât discuţii raţionale: prima zi a pelerinajului de la Putna a început cu participarea la Liturghie, masa a început cu o rugăciune, iar congresul a fost precedat tot de o rugăciune rostită de IPS Pimen, şi de mesajul Patriarhului Daniel.

„Liga Studenţilor Români din Străinătate” ar trebui să aibă onestitatea de a-şi asuma demersurile până la capăt. Dacă preferă protocronismul şi ortodoxismul, legitim ar fi să nu se mai folosească de paravanul unei identităţi occidentale. Decent ar fi să se redenumească Liga Studenţilor Români Ordodocsi şi Naţionalişti din Străinătate (LSRONS). LSRONS nu ar putea fi acuzată de ipocrizie şi ar primi respectul cuvenit, chiar dacă convingerile nu le-ar fi impărtăşite de unii.

“Ion Moţa”, fan LSRS

Totodată, agenda dublă pe care o propune LSRS va avea ca efect alungarea, în cele din urmă, a celor care nu solidarizează cu derapajele excepţionaliste.

Faptul că până acum LSRS se poate lăuda şi cu numele unor vorbitori de valoare în cadrul evenimentelor sale se datorează tocmai confuziei intreţinute de ei, prin care promovau pincipii incompatibile unele cu celelalte. Cu siguranţă însă numărul acestor susţinători va scădea, în vreme ce numărul celorlalţi va creşte.

E suficient să privim pagina de Facebook a LSRS: cele mai multe postări recente vin din partea lui Ion Moţa (pseudonim, Ion Moţa fiind unul dintre fondatorii Mişcării Legionare din România), Ovidiu Hurduzeu (teoretician român, adept al curentului social tradiţionalism, ultraortodox şi naţionalist), Romeo Tarhon (jurnalist ziarul Naţiunea).

De aceea, critica faţă de LSRS, este pertinentă şi necesară. Modul în care se realizează aceasta şi modul în care LSRS răspunde, trebuie să aibă la bază onestitatea intelectuală, cântărirea argumentelor pro/contra şi absenţa atacurilor a persoană – important este ceea ce spui, nu cine eşti. Aşa că observaţia “cine eşti tu să te iei de generalul Chelaru?” nu este un argument şi nu are ce căuta în dezbateri.
Este însă critica suficientă?

Nu, spune Camil Roman, colegul meu de la România liberă. El scria, referitor la criticii LSRS că “dacă ai o problemă cu modul în care conducerea LSRS a organizat evenimentul „România Jună” poţi oricând să propui un contra-proiect, sau şi mai bine, să lupţi pentru preluarea conducerii organizaţiei la următoarele alegeri”.

Nu neapărat. În primul rând cele două demersuri nu se exclud: poţi să critici şi să preiei conducerea, poţidoar să critici, sau doar să preiei conducerea. Deşi apelul lui Camil Roman este pertinent, nu trebuie să diminueze valoare criticii în sine.

Ar trebui oare să negăm importanţa demersurilor critice şi pedagogice realizate de Socrate, fiindcă acesta nu a fost un om de partid (deşi îşi încuraja discipolii să participe la viaţa politică)? Evident că nu. Atitudinea critică este în sine un motor al progresului.

Interesant este că, involuntar, Liga studenţilor Români din Străinătate a declanşat o serie de polemici care pot fi reprezentative pentru societatea românească din prezent. Cu alte cuvinte, acestea ne spun unde ne situăm.

În linii mari, judecând după argumentele prezentate, par să se contureze două tabere: cea a conservatorilor şi cea a liberalilor (în sens clasic). Rămăne de văzut cum evoluează.

Să fi sosit vremea în care se pun bazele depăşirii discursului conservator în spaţiul public românesc?

Articol publicat in Romania libera

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *