Interviu. Nu cred în măsurile de austeritate

Cosmina Dorobanţu are 31 de ani şi urmează un doctorat în economie la Universitatea Oxford. Este singura doctorandă care a primit în 2010 cea mai generoasă bursă pentru europeni: ESRC (Economic and Social Research Council). Cu un an îainte de asta începea colaborarea cu Tim Harford, redactor-şef la ziarul Financial Times. Era cercetătoare pentru redactarea cărţilor „Economist sub acoperire” şi „Adaptarea: de ce succesul începe întotdeauna cu un eşec”.

La numai 23 de ani, tânăra era prima persoană desemnată de Google să analizeze piaţa din România.

Când încep discuţia cu Cosmina, mă leg de măsurile de austeritate. Începe să îmi răspundă, dar o simt puţin dezamagită – nu e de acord cu ele sau nu-i place cum am început dialogul? Ambele.

“Hai să-ți spun, ce mă fascinează pe mine referitor la ceea ce se întămplă pe plan economic în Europa – existenţa monedei unice. Multe probleme pornesc de aici”, iar viziunea critică pe subiectul acesta e prea rară în spaţiul public românesc, îmi atrage atenţia Cosmina. Îmi amintesc că în urmă cu o zi Tony Blair lăuda însăşi moneda unică într-o conferinţă la Bucureşti.

Cosmina nu e optimistă faţă de strategiile de redresare a zonei euro. Despre măsurile de austeritate crede că au mai multe şanse să înrăutăţească situaţia în Europa şi propune alte soluţii.

Ascultând-o, deveneam invidioasă pe studenţii cărora le predă la Oxford. Vorbeşte mult şi cu entuziasm, îmi anticipează întrebările şi răspunde în cuvinte simple.

Intreviu publicat pe digi 24

Laura Ştefănuţ: Ce crezi despre măsurile de austeritate?

Cosmina Dorobanţu: Eu, personal, sunt o adeptă a teoriilor lui Keynes. Îți pot spune că nu cred în măsurile de austeritate pe fundal de criză economică, dar pentru fiecare economist ca mine, vei găsi unul care să creadă în ele.

De asta mi se pare greu de abordat subiectul: bătălia se da între economiști, iar argumentele sunt de natură teoretică. Și această bătălie mi se pare relevantă numai în contextul unei țări ca Statele Unite. De ce? Deoarece o țară ca Statele Unite, dacă decide că își dorește să implementeze măsuri costisitoare de stimulare economică, poate obține finanțarea de care are nevoie la rate favorabile.

Spre deosebire de România, să spunem.

În România, nu prea putem. Suntem legați de mâini. Cele mai ieftine împrumuturi pe care le putem lua sunt de la Fondul Monetar Internațional (FMI) și de la Uniunea Europeană (UE). Dar acești bani vin cu anumite condiții.

România nu poate merge la FMI să spună că ar vrea un împrumut pentru un pachet costisitor de relansare economică. Ar râde de noi, în măsură în care ei își doresc să vadă reducerea cheltuielilor statului și în nici un caz creșterea lor. În România, un pachet costisitor de relansare economică iese din discuție din start.

În Statele Unite, după falimentul Lehman Brothers din 2008, adepții teoriilor lui Keynes au avut un început bun și politica adoptată inițial a fost una de relansare economică. Nu a ținut foarte mult victoria aceasta, dar a durat, totuși, cât să se vadă o îmbunătățire. La ora actuală Statele Unite sunt într-o situație economică mai bună decât ar fi fost dacă nu s-ar fi pompat sute de miliarde de dolari în economia americană.

Moneda unică, o cutie a Pandorei din Europa

Ca economist, dacă ar fi să arăţi cu degetul spre o cutie a Pandorei din Europa, care ar fi ea?

În afară de măsurile de austeritate duse la extrem? Existența monedei unice. Multe probleme pornesc de aici și majoritatea dintre cele pe care le auzim menționate în emisiunile de știri de astăzi au fost anticipate de economiștii.

Pe partea de politică monetară, s-a știut, foarte bine, că zona Euro nu îndeplinește criteriile pentru o zonă monetară optimă. Pe partea de politică fiscală, am știut că țările din interiorul unei uniuni monetare au un risc mai mare de a intra în incapacitate de plată a datoriilor suverane decât țările care nu folosesc o monedă comună.

Am mai știut că piețele nu vor evalua corect riscul asociat cu efectuarea unui împrumut către o țară membră a zonei Euro. Nu în ultimul rând, am știut că această evaluare incorectă a riscului va încuraja lipsa de disciplină fiscală în unele țări ale uniunii monetare.

Ce înseamnă o zonă monetară optimă?

În 1961, Robert Mundell a publicat o lucrare în care definea criteriile care trebuie îndeplinite pentru formarea unei zone monetare optime. Unul din aceste criterii este ca țările să fie suficient de asemănătoare din punct de vedere economic și ca șocurile macroeconomice să fie simetrice, adică să afecteze toate țările din uniunea monetară, nu doar pe unele dintre ele.

Raționamentul este simplu: dacă șocurile sunt simetrice, o politică monetară comună se va potrivi tuturor țărilor din uniune, dar dacă ele sunt asimetrice și afectează numai anumite țări, o politică monetară comună va da un răspuns inadecvat, fie pentru țările afectate de șocul asimetric, fie pentru cele neafectate.

Cu alte cuvinte, o politică monetară comună, într-o uniune monetară afectată de șocuri asimetrice, nu poate împăca și capra și varza.

Dacă se ştiau pericolele uniunii monetare, de ce nu s-a pus frână?

Ca economist, nu pot să îmi explic crearea acestei uniuni monetare decât dacă mi-o imaginez ca pe un proiect politic. Comisia Europeană, în mod special, a avut grijă să scalde orice previziune economică sumbră într-un val de optimism.

În 1990, de exemplu, a publicat un raportul „O piață, o monedă,” în care recunoștea că zona Euro nu îndeplinește criteriile pentru o zonă monetară optimă, dar și-a exprimat convingerea că ea va deveni, în timp.

O monedă comună, a argumentat Comisia, va crește importurile și exporturile între țările membere, va crește integrarea economică și va scădea numărul șocurilor asimetrice în interiorul uniunii monetare. Mulți economiști, printre care și Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel în Economie, i-au avertizat că această judecată este incorectă.

De ce?

O creștere a integrării economice va facilita specializarea țărilor din uniunea monetară în producția bunurilor în care au un avantaj comparativ, iar această specializare va mări diferențele economice dintre țările membre și, prin urmare, incidența șocurilor asimetrice.

Acum, la 20 de ani de la publicarea raportului Comisiei Europene, datele economice ne arată că dreptatea a fost de partea criticilor: timpul, în ciuda optimismului Comisiei, nu le rezolvă pe toate.

„Atingerea limitelor impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere nu garantează nimic”
S-a adeverit și previziunea că o țară din uniunea monetară poate intra în incapacitate de plată.

S-a adeverit, și aici, din nou, arhitecții zonei Euro au făcut o mare greșeală neluând în serios această posibilitate. Nu s-au gândit, în prealabil, la niciun mecanism de a redresa o posibilă criză de acest fel și nici nu au gândit un sistem credibil de impunere a disciplinei fiscale în țările din uniunea monetară. Este adevărat că a fost adoptat Pactul de Stabilitate și Creștere, prin care s-a dorit impunerea disciplinei fiscale în zona Euro, cerând țărilor din uniunea monetară să se asigure că deficitul bugetar nu depășește 3% din PIB și că datoria publică nu depășește 60% din PIB.

Monitorizarea cheltuielilor din zona Euro, cât și sancționarea depășirii acestor limite, însă, a lăsat de dorit. Țări mari, precum Germania și Franța, au încălcat regulile de disciplină fiscală, iar Consiliul Europei, în 23 noiembrie 2003, a luat hotărârea – acum regretată – de a le ierta pentru aceste abateri.

În prezent se încearcă stabilizarea zonei euro. Are şanse?

Până acum, Uniunea Europeană a ales singura soluție fezabilă din punct de vedere politic: întărirea disciplinei fiscale. Raționamentul din spatele acestei decizii este simplu: dacă eliminăm riscul țărilor membre de a ajunge în incapacitate de plată, nu ne vom mai întâlni cu problemele cu care ne confruntăm astăzi. Orice economist știe, însă, că este o iluzie să ne închipuim că această măsură, de una singură, va stabiliza zona Euro.

Fondul Monetar Internațional a făcut o simulare pentru a înțelege când vor putea țările din zona Euro să atingă limitele impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere. Conform studiului, pentru ca datoria publică să nu depășească 60% din PIB în statele din zona Euro, anul 2030 este e o previziune prea optimistă. Țări ca și Franța, Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda ar trebui să facă ajustări de o magnitudine nemaiîntâlnită până acum pentru a-și reduce datoria lor publică la 60% din PIB până în 2030.

2030 previziune optimistă? E prea mult până atunci.

Da, este, și trebuie să ne întrebăm dacă merită așteptarea. Clar, nu merită, mai ales că ținta de 60% este complet aleatoare. Există țări care au avut datorii publice sub 60% din PIB și s-au văzut în incapacitate de plată. În UE, există experiența Spaniei și Irlandei, care, spre deosebire de Germania, până în 2008, nu au încălcat niciodată limitele impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere și totuși au fost prinse în criză.

Cu alte cuvinte, nu are rost să așteptăm 20 de ani pentru a afla că atingerea limitelor impuse de Pactul de Stabilitate și Creștere nu garantează nimic.

„Avem toate șansele să observăm o instabilitate în zona Euro și nu doar în următorii 2-3 ani”

Practic, măsurile de austeritate sunt un sacrificiu inutil?

Întărirea disciplinei fiscale în zona Euro, în forma ei actuală, are toate șansele să înrăutățească situația. Prea multe țări, începând cu Franţa și Spania, și-au luat angajamentul de a atinge ținte bugetare complet nerealiste până în 2013. Pentru a atinge aceste ținte, trebuie să recurgă, cel mai probabil, la măsuri de austeritate cum ar fi mărirea taxelor, care vor rezolva problema pe termen scurt, dar vor afecta negativ creșterea economică pe termen mediu. Insistența pe aceste ținte este dăunătoare.

Măsurile de austeritate, de dragul măsurilor de austeritate, mai ales în țările care nu au probleme de finanțare, nu își au rostul. Vor afecta în mod negativ creșterea economică, ceea ce va exacerba atât criza datoriilor, cât și criza monedei unice.

Dacă demersurile actuale nu vor aduce stabilitate in zona Euro, care ar fi totuşi soluţiile?

Există mai multe, una dintre ele fiind stabilirea unei uniuni fiscale. În loc ca fiecare țară să fie responsabilă pentru datoria ei, cum se procedează acum, datoriile vor fi emise ca obligațiuni Euro ce vor fi garantate de toate țările membre.

Dacă uniunea fiscală devine o realitate, însă, țările membre își vor pierde autoritatea fiscală. Bugetele lor trebuie aprobate și li se vor impune limite pe datoriile pe care le pot avea. Din punct de vedere economic, o uniune fiscală are potențialul de a stabiliza zonă Euro. Din punct de vedere politic, însă, va fi extrem de greu de acceptat.

Deci, iată că după 20 de ani de la raportul Comisiei Europene „O piață, o monedă,” ne confruntăm cu aceiași problemă: interesele politice nu sunt aliniate cu raționamentul economic.

Şi dacă politicul iese victorios?

Experiența de până acum arată că soluțiile fezabile din punct de vedere politic sunt mult prea slabe și în forma lor actuală, avem toate șansele să observăm o instabilitate în zona Euro nu numai în următorii 2-3 ani, ci în următorii 20 de ani. Lucrul acesta, poate, ar trebui făcut cunoscut

 

One comment on “Interviu. Nu cred în măsurile de austeritate

  1. ” Lucrul acesta, poate, ar trebui făcut cunoscut ” – … ar trebui făcut cunoscut , în mod egal , soluţiille şi opţiunile .

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *