filme porno romanesti filme porno romanesti filme porno romanesti filme porno filme porno romanesti filme porno mobil filme xxx

Africa. Experiment după ONU

Niște tineri s-au săturat de modul în care vor marile ONG-urile să rezolve problemele din comunitățile sărace și propun un nou model.

Au ales să-l încerce în Africa, adică exact unde ajutorul occidental, în loc să rezolve problemele, creează dependențe și finanțează corupția.

Au găsit în Camerun o comunitate de pescari, care nu poate face profit de pe urma activității lor, fiindcă oamenii nu au instrumente comune în alte părți ale lumii – congelator, mașină, bărci sigure. Lipsa congelatorului îi face să vândă peștele pe nimic unor intermediari, fiindcă altfel s-ar strica. Bărcile cârpite omoară frecvent pescari, iar lipsa unei mașini face imposibilă renunțarea la intermediari.

Așa că cei cinci tineri au lansat o campanie de crowdfunding pentru a le cumpăra toate acestea.

Oamenii din echipă sunt foarte tari:

»

»

»

»

Alexandru Ciorobea a avut ideea proiectului, după multe vizite în Africa și diverse zone sărace, ca diplomat la ONU. A văzut că modul în care pun problema prea multe ONG-uri nu face decât să înrăutățească situația săracilor și să îmbogățească corupții. Așa că a gândit Project Kribi pentru a demonstra cum poți ajuta cu adevărat oamenii, cu sume mult mai mici decât cele cheltuite de marile ONG-uri.

Emmanuel Kribi

 Alexandru și Emmanuel, liderul informal al comunității de pescari

Pe lângă proiectul din Africa au început unul și în România – o fermă apicolă, Melly D’Or, unde au implementat un “model ultraortodox” de a face apicultură – producția se realizează exclusiv după metode tradiţionale care țin amprenta de carbon cât mai aproape de 0 (fără chimicale, inclusiv vopseaua de pe stupi e vopsea de apă, nu pe bază de ulei)

» Cum și când ați cunoscut pescarii din Camerun?

Alexandru Ciorobea: I-am cunoscut în vara anului trecut, când am cutreierat cam tot Camerunul în căutare de proiecte eligibile. Grupul acesta mi-a fost recomandat de reprezentantul Together în Camerun – ca fiind un mic grup de tineri pescari cu poveşti de viaţă foarte complicate. Funcţionau deja ca o cooperativă, împărţind munca, riscurile şi beneficiile.

» Care e povestea acestora?

Alexandru Ciorobea: Ce îi leagă sunt greutăţile prin care au trecut de la vârste când alți copii încep cu jocurile pe calculator, cu sporturile de performanţă sau cu pretenţii la primul smartphone. Asta i-a adus împreună, într-un fel de grup de ajutor reciproc, sub egida Episcopiei Catolice din Kribi. Şi mai aveau ceva în comun: pasiunea pentru pescuit şi pentru viaţa de la malul oceanului.

Coop Kribi

Mulţi dintre ei sunt orfani. Unii şi-au pierdut ambii părinţi în accidente de pescuit, întâi taţii, apoi mamele, care le-au luat locul la vâsle ca să aibă ce să le dea de mâncare. Una din membrele grupului şi-a pierdut părinţii pe ocean, când avea 10 ani, şi apoi şi-a pierdut şi soţul, în 2011. Acum iese pe ocean împreună cu fiul ei cel mai mare, care are 12 ani.

Mai e şi liderul informal al grupului, care creşte singur trei copii. Doi ai lui şi unul adoptat, rămas de la un fost membru, dispărut tot aşa (şi căruia soţia îi murise nu cu mult înainte dintr-o pneumonie netratată).

Altuia i-au dispărut pe ocean soţia şi singurul copil, atunci când el s-a îmbolnăvit şi ea a trebuit să-i ţină locul, luându-l şi pe micuţ.

Mi-aduc aminte că prima dată când le-am auzit istoriile, mă treceau frisoane, iar ei zâmbeau, vorbeau calm, fără o lacrimă. Ziceau că „aşa a vrut Dumnezeu”, dar că ei n-o să se lase şi că datoria lor e să ofere copiilor o viaţă mai bună. În plus, m-a mişcat spiritul lor de coeziune, maniera în care funcţionează grupul (nu tocmai mic, la 27 de persoane), firescul cu care se sprijină.

» Care a fost feedback-ul lor?

Alexandru Ciorobea: Extrem de pozitiv. S-au săturat să trăiască de pe-o zi pe alta şi să depindă de samsari care să le ia peştele la preţuri de nimic iar ei s-o ia de la capăt cu aceleaşi riscuri, cu aceleaşi umilinţe. Majoritatea pescarilor n-are unde să congeleze peştele şi, ca să nu se strice şi să rămână cu el, îl dau în fiecare zi pe-o nimica toată.

Iar ei mi-au spus: monsieur Alex, noi NU vrem să facem altceva decât să trăim din pescuit, dar să trăim mai bine.

Am stat cu ei aproape o zi întreagă şi le-am explicat de-a fir a păr cum funcţionează conceptul „Together” şi apoi am făcut împreună o schiţă de plan de afaceri. Şi ştii ce m-a surprins? Modestia şi realismul lor.

Mărturisesc că mă aşteptam să vină cu solicitări supradimensionate, cu exagerări naive, dar nu. Au dat dovadă de mai mult bun-simţ economic decât îi creditam.

Reparation des pieges

» Cum sunt abordate, în general, problemele oamenilor din Africa de către ONG-urile străine? Care-s părțile bune și care cele negative?

Alexandru Ciorobea: Acum, sunt ONG-uri şi ONG-uri, unele jos pălăria. Altele, foarte bine finanţate, sunt mai degrabă specializate în tehnici de PR, pentru care problemele Africii sunt un fel de găină cu ouă de aur – nu se termină niciodată şi nici ele n-au vreun interes să le rezolve. Problemele cronice ale Africii sunt pentru industria „asistenţei pentru dezvoltare” precum bolile cronice pentru companiile farmaceutice: surse nesfârşite de profit.

Aşadar, senzaţia mea e că Africa a ajuns să fie tratată, fie cu cinism şi neîncredere, fie cu dăruire sinceră, dar prea puţin productivă.

» Cum ai ajuns la ideea de a lansa un astfel de proiect?

Alexandru Ciorobea: Am ajuns prin expunere la două realităţi paradoxale: sărăcia endemică din ţări cu resurse naturale fantastice (mă refer şi la oameni) și pe de altă parte, miile de programe extrem de bine finanţate şi splendid eşuate, menite să-i aducă pe săracii planetei, din colibă, la aer condiţionat.

Iar expunerea de care vorbesc mi-a oferit-o, evident, în primul rând job-ul şi apoi curiozitatea faţă de ce-i de fapt dincolo de ce se vrea de la tine să vezi, să consemnezi şi să bifezi la căsuţa cu „realizările sistemului”.

Așa că, împreună cu un prieten, care la momentul respectiv era profesor de economie la New York University (NYU), am conceput un model alternativ de dezvoltare socio-economică, ce s-a transformat ulterior în Together for Development [sub care e derulat Project Kribi n.r.].

» Cum ai ajuns la concluzia că programele de ajutor erau ineficiente?

Alexandru Ciorobea: După ani buni de discuţii interminabile cu diverşi actori implicaţi, după multe mii de pagini de rapoarte şi statistici deprimante, după sute de ore de negocieri şi „evenimente la nivel înalt”, unde jumătate din sală dormea cu fruntea-n pix, nu mi-a rămas decât să conchid sec că ceva e putred în Danemarca sistemului asistenţei pentru dezvoltare.

S-a întâmplat să am parte de un preaplin de antimodele, de „aşa-nu” în materie de promovare eficientă a drepturilor omului şi de gestiune a programelor umanitare. Ei bine, am văzut la prima mână, atât pe teren, cât şi în culise, cum majoritatea covârşitoare a modelelor de asistenţă pentru săraci a eşuat şi continuă să eşueze lamentabil.

Şi din păcate am mai constatat că nu e un simplu eşec costisitor dar benign, ci e unul extrem de costisitor şi profund malign.

» Cum face rău genul acesta de a pune problema?

Alexandru Ciorobea: Cel mai rău e că sistemul a creat dependenţă. Atât de partea recipienţilor, cât și a celor ale căror job-uri depind de industria livrării acestui ajutor. Mai mult decât atât, sistemul de care vorbesc nu mai e demult altceva decât un instrument de transfer al miliardelor din buzunarele plătitorului comun de taxe din statele dezvoltate, în conturile bogaţilor din ţările sărace. Şi da, ştiu că sunt şi excepţii.

O să dau un exemplu care, pe vremea când eram la ONU, stârnea iritări şi comentarii înfundate printre delegaţii occidentali. În multe cazuri, diplomaţii din state cu PIB-uri între 30 şi 60% făcute din donaţii, descindeau din ultimele modele de Audi, BMW sau Mercedes, cu ceasuri de aur la încheietură şi ghiuluri pe inelar, ca să pledeze pentru creşterea suplimentară a contribuţiilor statelor dezvoltate la bugetele pentru „dezvoltare”. Adică bani mai mulți pentru „dezvoltarea” lor şi a celor care i-au trimis la post la New York, după criterii numai de ei ştiute, de vreme ce majoritatea covârşitoare era de-o incompetenţă aproape caraghioasă.

În timpul ăsta – în plină criză economică – principalele state donatoare (occidentale), ca să menţină nivelul contribuţiilor măcar la nivelurile dinainte de criză, au fost nevoite să facă reduceri dramatice de salarii în sectorul public, de posturi şi mai ales de cheltuieli administrative.

» A fost și vreun moment anume care te-a făcut să treci la modele alternative de a pune problema?

Alexandru Ciorobea: Ideea că trebuie să mă implic altfel decât negociind sintaxe în rezoluţii ONU – de care, la drept vorbind, oricum nu pasă nimănui în afara mediului diplomatic şi a unor ONG-uri care trăiesc de pe urma a ce se discută la ONU – a încolţit în timpul unei vizite de lucru în Rwanda, în 2010.

Trebuia să „evaluăm” proiectele dezvoltate acolo de agenţiile specializate ale ONU (UNICEF, UNDP, WFP/UNFPA şi FAO). Adică să vedem cum se cheltuie banii ONU – adică ai noştri. S-a întâmplat să fac parte din mica echipă de raportori pe misiunea asta. Voi spune doar că ne-am stors creierii o noapte întreagă, cu circa 23 de cafele la cinci oameni, ca să vedem ce punem şi mai ales ce NU băgăm în raport.

Ştiam bine că dacă ar fi fost să sancţionăm maniera aberantă în care era evident că se cheltuiau banii, pe proiecte nesustenabile sau perfect irelevante, asta i-ar fi afectat cel mai mult tot pe amărâţii din fundul ţării.

Funcţionarii ONU responsabili de toate astea, în cel mai rău caz, ar fi fost transferaţi prin alte părţi, cu salarii şi beneficii cel puţin similare. În schimb, principalele state care finanţau puzderia aia de proiecte sociale şi-ar fi redus substanţial contribuţiile. Efectul imediat: s-ar fi făcut şi mai puţin decât puţinul care se făcuse după atâţia ani şi multe miliarde cheltuite aiurea.

» Poți să-mi dai un exemplu de astfel de situație, în care banii sunt irosiți?

Alexandru Ciorobea: De exemplu răsaduri cu ceapă verde şi zarzavaturi courtesy of UNDP, îndărătul unor şcoli marca UNICEF unde, în clase renovate ca pentru delegaţia de la „Centru”, 60 de copii se înghesuiau la câte un profesor demotivat şi extreeem de prost plătit. Nu vrei să ştii cum arătau devizele de cheltuieli pentru grădiniţa cu trufandale…

Sau spitale cu echipamente de milioane de dolari, dar fără medici specialişti şi personal auxiliar calificat, plătiţi suficient încât să nu emigreze la prima ofertă.

Pur şi simplu, proiectele astea par croite toate pe ideea de a înghiţi sume tot mai mari, pe perioade nelimitate. Şi evident, ONU mizează aici pe incompetenţa şi/sau pe blazarea unor diplomaţi fericiţi că fac o excursie confortabilă în locuri cool şi că mai scapă de la birou.

Şi cu diplomaţii mai e cum mai e, dar să vezi când îi vântură pe ambasadori prin vilegiaturi de gen. Belşug de poze şi poveşti naive pe FB. Raportări obiective, ioc!

» Ai observat schimbarea atitudinii din partea oamenilor din zone sărace, după intervențiile neeficiente ale ONG-urilor?

Alexandru Ciorobea: Sigur că da. După mai bine de 50 de ani de „ajutor” neîntrerupt, cu rezultate cel puţin neconcludente, le-am generat datorii externe pe care ştiam prea bine că n-o să le poată achita vreodată (courtesy of FMI, Banca Mondială, plus împrumuturi bilaterale), le-am alimentat războaie civile, birocraţii halucinante, corupte până-n măduvă şi i-am adâncit şi mai mult în logica dependenţei şi a ineficienţei economice.

Adevărul e că ne tolerează ca pe niste musafiri cărora le zâmbeşti frumos fiindcă ştii că vin cu cadouri. În schimb, ştiu de la cei din astfel de ţări, care mi-au devenit în timp prieteni, că ne privesc cu o oarecare condescendenţă, considerându-ne nişte răsfăţaţi devitalizaţi. Şi cred că, în parte, au dreptate.

Iar teoria cum că ar păstra resentimente post-coloniale ar trebui revizuită.

» Dar de ce se mai folosește scuza asta?

Alexandru Ciorobea: Povestea asta nu mai e demult decât un tertip ieftin. Argumentul cu pricina e folosit în discursul oficial al fostelor colonii, prin care, pe de-o parte, îşi servesc o justificare facilă pentru orice eşec şi pe de alta, menţin în viaţă complexul culpei istorice a fostelor state coloniale, ştiind că astfel vor continua să facă rost de bani fără să trebuiască să performeze şi altfel.

Realitatea din teren e însă dramatic diferită. Oamenii au acolo probleme urgente, grave. Plus că majoritatea tinerilor nu prea a studiat istoria colonială, cu atât mai puţin s-o trăiască.

Ceea ce într-adevăr a determinat o schimbare de atitudine faţă de Occident este pur şi simplu sentimentul că au fost păcăliţi. Că se tot vine în „vizite de lucru”, că aud la televizor de zeci şi zeci de programe şi progrămele menite să-i scoată din sărăcie, din boli şi analfabetism şi de fapt nu se întâmplă mai nimic. Ceea ce văd însă sunt lupte intestine pentru acapararea puterii politice – pentru accesul la bani şi contracte externe – corupţie cât cuprinde, economie disfuncţională, servicii publice cvasi-inexistente etc. Cât să se mai hrănească şi ei din promisiuni şi bune intenţii, când tot ce văd în jur e dezolant şi demotivant?

» În Camerun care e situația?

Alexandru Ciorobea: E dureros pentru oamenii din sate să tot vadă alaiuri de binefăcători care zboară din New York, Geneva sau Roma la business (fă socoteala cât costă numai transportul dacă delegaţia ONU are 14 persoane), apoi vin cu jeep-urile şi cu antemergători, stau o jumătate de oră, îi bagă în seamă cât se trag în poză cu ei şi apoi se întorc la hotelurile de 4-5 stele din capitală, unde sunt cazaţi.

Apoi, e cam iritant să tot vezi valuri de tineri voluntari de prin state occidentale care vin mai mult să-şi facă poze cu ei decât să facă ceva relevant (vezi conceptul de „voluntourism”…). Pasămite, sunt unii care-i întreabă pe sărmanii din satul X, unde au ajutat la săparea unei fântâni, dacă au cont de FB, ca să vadă pozele…

În realitate, mulţi din cei care se implică în astfel de misiuni îşi fac de fapt un bine lor înşişi, astfel de vacanţe exotice făcând minuni la conştiinţa de sine şi în viaţa socială. Există aşadar un climat de neîncredere. Şi e normal să fie aşa. Pe de altă parte, depinde de noi să schimbăm percepţia asta, generând mai multe excepţii şi mai puţine decepţii.

» Care e noua paradigmă pe care o propuneți?

Alexandru Ciorobea: Together e un model alternativ de a sprijini dezvoltarea economiei reale, pornind de la „micro”, cu efecte „macro”, axat pe responsabilitate individuală şi de grup şi pe eficienţă economică. Fără lacrimi, fără lamentaţii, cu demnitate şi schimbare de postură.

O altă componentă esenţială a conceptului nostru este faptul că vom încerca, pe cât posibil, să folosim resurse şi tehnologii regenerabile. Vrem ca proiectele noastre să iasă nu numai „pe verde” la bilanţ, ci să fie şi cât mai „verzi”.

În plus, am luat în calcul inclusiv aspectele legate de emigraţie şi depopularea zonelor rurale, fenomene care ar fi mult diminuate. Dacă părinţii ar fi angajaţi în activităţi lucrative, copiii şi-ar putea vedea de şcoală şi de activităţi fără risc. Adică ar putea avea în sfârşit o copilărie normală.

» De ce e mai bună abordarea voastră?

Alexandru Ciorobea: Deocamdată nu ştim dacă e mai bună, fiindcă abia acum ne străduim să obţinem fonduri ca să testăm modelul. Însă toată lumea are de câştigat: ei, statul (care va lansa proiecte de interes public, etc.) şi apoi toţi cei care le-au tot subvenţionat subzistenţa (donatorii tradiţionali), scăzând astfel nivelul contribuţiilor şi deci presiunea fiscală pe proprii contribuabili.

» Crezi că finanțarea prin crowdfunding va fi opțiunea viitorului? De ce?

Alexandru Ciorobea: Nu ştiu dacă este opţiunea viitorului. În mod cert, nu cred că e cea mai potrivită opţiune pentru campanii pe proiecte caritabile. Poate fi o variantă OK mai degrabă pentru proiecte tehnologice, cu priză mai mare la public, mai uşor de promovat. Pentru categoria din urmă e mult mai pregnant elementul gratificării imediate a donatorului potenţial.

Campaniile umanitare îl aduc pe donator într-o zonă ceva mai abstractă. Să zicem că un neo-zeelandez donează pentru Kribi. Pentru el, chiar dacă primeşte un mesaj scris de la unul din copiii din comunitate, nu are nici pe departe acelaşi impact pe care l-ar avea un nou model de pix inteligent pe care-l primeşte prin poştă, concret şi gata să scrie pe verticală.

Mai mult, în cazul nostru, abordarea e „altfel” şi la capitolul PR. E mai puţin marketabilă pe o piaţă încă dominată de apeluri emoţionale şi manipulări ieftine. Pitch-ul nostru nu merge pe melodramă, pe imagini irezistibile cu micuţi negri acoperiţi de muşte sau cu mame resemnate scobind după apă în gropi infecte, pe fundal clasic de vioară – apropo, în locurile alea nu prea se cântă la vioară… În fine, apelul nostru e într-o cheie pozitivă, în care nu facem zoom-in pe probleme, ci mai degrabă pe soluţii concrete axate pe eliminarea cauzelor.

» Ai lucrat mult în diplomație. Care a fost partea negativă a muncii?

Alexandru Ciorobea: Am văzut, auzit, luat parte la versiunea realităţii care nu prea ajunge în mass-media, fiindcă părţile esenţiale ar fi politically incorrect şi ar irita audienţa. Contactul cu realitatea asta mi-a dizolvat rapid stocurile de idealism cu care intrasem în diplomaţie.

În fine, ştiam prea bine că situaţia majorităţii celor şapte miliarde, câţi suntem, nu-i tocmai subiect de desert, dar mai credeam totuşi că sunt instituţii-fanion care se dau peste cap să schimbe povestea. În schimb, am dat peste vorbărie, politeţuri penibile, îndărătul cărora se dosesc probleme urgente (care de multe ori nici nu mai ajung pe agendele oficiale, din varii considerente politice) şi, cel mai grav, o risipă ameţitoare de resurse.

Pur şi simplu am văzut cum bunele intenţii au generat efecte adverse. De pildă, cum îţi explici că de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace s-au cheltuit peste un trilion de dolari – da, o mie de miliarde! – pe programe de asistenţă pentru statele sărace şi cu toate astea majoritatea covârşitoare suferă de dependenţă cronică de bani externi? Pur şi simplu nu pot funcţiona pe cont propriu.

» Au existat și modele mai bune?

Alexandru Ciorobea: Eu zic că da, dar s-au întâmplat demult, prin Europa… De pildă am zis mereu că poate era mai bine ca în locul sistemului ăsta asistenţial pentru ţările în curs de dezvoltare, introdus pe la sfârşitul anilor şaizeci, să fi implementat unul gândit după modelul Planului Marshall pentru Europa, cu beneficii, dar şi cu obligaţii clare. S-a mers însă pe logica pomenii necondiţionate şi a exportului de modele occidentale în state tinere, cu structuri sociale, politice şi culturale nu tocmai pregătite.

Asta a generat anti-economii, sisteme statale disfuncţionale, anchilozate, în care lupta pentru resurse naturale a fost înlocuită de conflicte nesfârşite pentru puterea politică ce garantează accesul la miliardele Occidentului. Ei bine, aşa am finanţat corupţia cronică, războaiele civile şi chiar foametea ciclică din anumite zone din Africa Sub-Sahariană, Asia de Sud-Est sau America Latină.

Am văzut, cum spuneam mai devreme, proiecte delirante, care nu ţineau cont de nimic, de la nevoile reale ale viitorilor beneficiari, la specificităţile culturale ale locului. Şi acest din urmă aspect, crede-mă că e mai relevant decât e permis să se discute deschis în spaţiul public.

» Spre exemplu, ce nu se discută în spațiul public, legat de specificul cultural?

Alexandru Ciorobea: Din păcate, nu prea se mai poate vorbi deschis şi civilizat în spaţiul public fără riscul unor etichete precum: generalizare abuzivă, rasism, xenofobie sau şovinism. Dai peste sprâncene ridicate şi pufăieli afectate, chiar şi când sunt aduse în discuţie diferenţele dintre două sisteme, fără absolut nicio conotaţie peiorativă. Vorbesc de diferenţe care fac incompatibile anumite importuri de proceduri, şi nerealiste anumite aşteptări. Cu alte cuvinte, în numele moderaţiei şi toleranţei am ajunsla paroxism şi intoleranţă.

De exemplu, o trăsătură dominantă a majorităţii celor cu care am intrat în contact în Africa este raportarea la timp. Am constatat dificultăţi în respectarea orelor fixe sau a termenelor limită. Aspecte precum calitatea produsului finit sau timpul de realizare par mai degrabă secundare.

Există apoi şi o altă percepţie a competiţiei, pieţele locale fiind mai degrabă arhaice şi nediversificate. Acolo unde majoritatea vinde cam acelaşi lucru, singura diferenţă se face prin preţ şi cantitate. Evident că în absenţa unor măsuri care să stimuleze inovaţia şi obţinerea „edge”-ului concurenţial, prin calitate, cantitate, preţ şi diversificare, pieţele vor rămâne mici şi inflaţionale.

Încă un aspect deloc de neglijat care, după părerea mea, şi chiar a ONU (despre asta s-a ajuns să se discute, în cele din urmă), este felul în care anumite culturi îşi tratează femeile. În (prea) multe cazuri, femeile sunt excluse de la activităţi economice productive, nefiind astfel puse în valoare. Mai mult decât atât, sunt marginalizate social, atribuindu-li-se roluri secundare, exclusiv domestice.

Iată cum felul în care ne uităm la ceas, rolulşi nivelul de participare a femeilor în viaţa economică a societăţii, precum şi gradul în care suntem dispuşi să ne adaptăm metodele de lucru pot influenţa direct starea economiei…

» Dar în privat sunt abordate subiectele tabu?

Alexandru Ciorobea: Da, în realitatea dindărătul groazei de opropbriul public, toate astea sunt discutate de mai toţi cei care au avut experienţa unor proiecte în Africa şi care au pornit de la aşteptări calibrate după modele occidentale.

Şi aşa ajungi să-ţi dai seama cum, conceptul de „cultură” – cu tot ce decurge din el – a ajuns să fie tratat ca un fel de vacă sacră. Cred că tocmai intransigenţele şi sensibilităţile exagerate faţă de punerea în discuţie a tot ceea ce defineşte „diversitatea” unor culturi distincte aduc deservicii majore cauzei multiculturalismului.

» Diplomaţii par lipsiți de freedom of speech, în special în relația cu media.

Alexandru Ciorobea: E normal să existe anumite restricţii în zona transparenţei, deoarece anumite detalii şi nuanţe de interpretare, pe teme sensibile, pot fi distorsionate de mass media.

Apoi, mai sunt discuțiile la cafele şi-un fursec despre „how unfortunate” e situaţia cu refugiaţii din Siria, cu violurile colective în India, lapidările din Pakistan, dar vai!, cum nu prea avem ce face (i.e. noi, diplomaţii), până când nu vine „decizia politică” ca să tăbărâm pe suspecţi cu rezoluţii sau declaraţii indignate… De care crede-mă că oricum nu pasă nimănui, iar celor direct vizaţi, cu atât mai puţin (vezi cazul Siriei, RD Congo, Iran etc.).

Sau să vezi ce dezinteres total e pe teme mai mult decât serioase, dar fără capital de imagine, în schimb ce densitate ambasadorială se obţine brusc când apare vreun Javier Bardem pe te miri ce subiect de care până atunci distinşii ambasadori habar n-aveau că există. Să vezi ditamai „excelenţele” cum se-nghesuie la poză ca nişte groupies exaltaţi şi-apoi ţuşti cu pozele pe FB sau pe Instagram.

De fapt, nu maniera în care se poartă discuţiile de culise sau atitudinea multor ambasadori plătiţi cu bani grei să-şi reprezinte cu minimă competenţă ţările în negocieri pe teme grele ar trebui să îngrijoreze – pentru asta sunt diplomaţii din spate, care nu se văd, dar care au grijă să iasă discursurile şi rezoluţiile ok… Astea-s chiar detalii de decor. Ce cred însă că ar trebui să intereseze este intensa politizare și cinismul din zona drepturilor omului şi a programelor umanitare.

» Cum se petrece politizarea aceasta a drepturilor omului?

Alexandru Ciorobea: Poziţionările anumitor state cheie sunt decise, de multe ori, de interese care n-au nimic de-a face cu materia drepturilor omului, cu morala sau cu alte considerente de gen. Sunt pur şi simplu decizii de poziţionare grefate pe interese politice şi economice de moment. Interesele fiind diferite, şi atenţia acordată statului X va fi diferită de atenţia acordată statului Y, deşi, la o analiză obiectivă, X şi Y au fix aceleaşi probleme. Va fi mereu pe undeva o măsură dublă după care se va judeca situaţia fiecărui stat.

Şi apoi, bineînţeles modul în care sunt negociate rezoluţiile ONU – cu cât cinism şi calcul politic, după 25 de ani de la sfârşitul Războiului Rece. Poziţiile sunt adoptate în cele mai multe cazuri pe criterii de apartenenţă la un anumit grup ideologic/politic, decât în funcţie de gravitatea temei. Avem rezoluţii care sancţionează în termeni fermi abaterile din zona drepturilor omului în Iran, Coreea de Nord, Myanmar, RD Congo, Israel şi Siria, în schimb, niciun diplomat cât de cât realist nu şi-ar putea închipui rezoluţii similare pentru state model precum Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Pakistan, India, Rusia, China sau Egipt.

Limitele moralei şi toleranţa la ridicol îţi sunt însă întinse până prin zona de avarie, când state precum China, Burkina Faso, Gabon, India, Pakistan, Arabia Saudită, Sierra Leone şi Emiratele Arabe Unite sunt alese în Consiliul Drepturilor Omului de la Geneva, unde activează ca arbitri şi cerberi pe domeniul cu pricina.

» Şi cum se ajunge în situaţia asta?

Alexandru Ciorobea: Simplu: campionii drepturilor omului sunt desemnați în Consiliu nu după performanţele lor din domeniu, ci după criterii pur geografice şi aritmetice (excepţie fac statele din grupurile occidental şi est-european, unde se merge, de bine de rău, pe un sistem concurenţial).

Mecanismul e simplu şi aberant: pe de o parte, au loc negocieri interne în cadrul grupurilor geografice din care fac parte statele candidate, negocieri care nu sunt altceva decât trocuri politice prin care „candidaţii” se angajează să sprijine candidaturile celorlalte state membre, în alegerile pentru diverse alte comitete executive şi agenţii ale ONU. Cu alte cuvinte, alegerile pentru Consiliul Drepturilor Omului n-au absolut nicio legătură cu situaţia drepturilor omului în statele candidate, cu probitatea lor în domeniu sau cu aportul lor la „mai binele” general, ci exclusiv cu aranjamente politice.

Mi-amintesc că era exasperant să vezi cum state în curs de dezvoltare nu pregetau să forţeze pe agenda Adunării Generale rezoluţii complet aberante, cu costuri organizatorice uriaşe. În ţările din categoria la care mă refer, gloriile obţinute la ONU cu câte o astfel de iniţiativă sunt încă mijloace eficiente de propagandă domestică. Şi uite-aşa pierdeam vremea şi banii pe rezoluţii precum „Ziua internaţională a cartofului”, „Ziua internaţională a fericirii” şi altele asemenea. E trist să vezi că o temă ca „fericirea” te poate aduce la disperare, după 90 de discursuri anodine, aproape identice, născute parcă din acelaşi creier setat pe platitudini şi truisme.

După toate astea, ajungi să-ţi cam dai seama de ce lucrurile se mişcă greu sau deloc în anumite părţi de lume şi de ce, realist vorbind, ONU nu prea are cum să facă mai mult decât face în contextul dat (193 de state…).

»  Nu s-a încercat modificarea sistemului?

Alexandru Ciorobea: Statele occidentale au contestat în mai multe rânduri sistemul actual de alegeri în Consiliu, insistând pe introducerea unui algoritm care să ţină cont de performanţele individuale ale fiecărui stat în parte pe zona drepturilor omului. Evident, propunerile cu pricina au fost sistematic şi vehement respinse de toţi anti-performerii din domeniu, care evident că se simt vizaţi. Şi ştii care-i argumentul lor Alfa? Discriminarea. Ei bine da, că pasămite s-ar încălca însăşi Carta ONU care dă dreptul tuturor să fie aleşi şi să aleagă nestingheriţi. Ce să ne mai încurcăm în detalii de conţinut, dacă pe formă avem legitimitate?

» Dar legat de proiectele umanitare?

Alexandru Ciorobea: Au apărut de curând voci, precum R. Glenn Hubbard, decanul de la Columbia Business School, care au început să susţină tot mai insistent exact principiul redirecţionării ajutorului occidental către sectorul privat din statele sărace. Asta înseamnă să nu mai treacă prin sita fină a autorităţilor corupte sau prin birocraţiile ineficiente ale organizaţiilor internaţionale.

» De ce nu ar însemna asta că se va transfera astfel corupția de la stat la nivel privat?

Alexandru Ciorobea: Ei bine, cred că e de preferat sistemul ăsta, în măsura în care admitem că un rău posibil e de preferat unuia cert. În mediul privat funcţionează ceva mai bine cultura eficienţei, fiind nevoit să obţii rezultate care să nu depăşească nivelul costurilor.

Să fim înţeleşi, ar fi o tâmpenie naivă să spunem că s-a descoperit un sistem imun la corupţie. Oriunde se lucrează cu oameni, cu nevoi şi aşteptări diverse, va exista şi spectrul corupţiei. Asta e, în schimb, putem spune că un sistem este de preferat altuia, prin prisma calităţilor lui funcţionale, nu-i aşa?

» Care-i trendul în State?

Alexandru Ciorobea: Aici, în SUA, pare să se iasă uşor, uşor din logica proiectelor clasice de CSR, în care antreprenoriatul social înseamnă mai degrabă buget de PR şi vizibilitate pentru corporaţiile respective decât beneficii reale pe termen lung pentru comunităţile vizate. Oamenii au început să-şi dea seama că sistemul cu femei sărmane care împletesc coşuri de nuiele pe care nu le cumpără nici naiba nu prea mai ţine la public şi nici nu mai dă bine.

În plus, pe fondul crizei ăsteia economice care nu se mai termină, oamenii au devenit mult mai critici în privinţa proiectelor pe care le finanţează. Asta e foarte bine şi iată cum o criză poate avea măcar un efect secundar pozitiv! Aici, cel puţin la nivelul aşteptărilor populaţiei care mai citeşte şi altceva decât rubrica de sport şi de cancan, se iese din zona viscerală şi începe să se dezvolte o înţelegere tot mai acută a nevoii de pragmatism şi de rezultate măsurabile. Aşadar, sunt motive de speranţă că modelul Together va prinde.

Fotografii: Alexandru Ciorobea

Alex CiorobeaAlexandru Ciorobea a lucrat peste 5 ani ca diplomat la Misiunea Permanentă a României la ONU, în New York, trei ani la rând a fost vice-preşedintele Comitetului pentru ONG-uri al Consiliului Economico-Social al ONU. Ca diplomat, a lucrat pe drepturile omului, chestiuni umanitare şi dezvoltare socială. După ce a ieșit din diplomație a făcut pentru o vreme consultanţă politică.
Andrei EGLI Andrei Egli este arhitect şi are propriul birou de arhitectură în România.

Este vicepreşedintele Together și a pus umărul la întreg proiectul Kribi, mai ales pe partea de branding, materiale grafice și vizuale.

Joshua Lee (1) Joshua Lee este avocat de drept comercial şi are propria firmă în Virginia. Pe lângă practica juridică, e pescar fanatic, membru în toate organizaţiile relevante de profil din SUA. A asigurat partea de consiliere de specialitate pe dimensiunea tehnică a proiectului Kribi, precum şi contactele cu mai multe firme furnizoare de echipamente de pescuit oceanic.
Tavi Ionascu (1) Octavian Ionaşcu este economist, manager pe impozite şi taxe la grupul Carrefour România. A mai fost şi consultant fiscal senior la Deloitte şi KPMG.

 

 

Pavlina CiorobeaPavlina Ciorobea este tot economist. Activează în mediul diplomatic, în cadrul Ambasadei Cehiei la Washington. Pe lângă jobul full-time, este pro bono trezorierul Together, cea care se ocupă partea financiară a fundaţiei şi totodată PR-ul proiectului.

13 comments on “Africa. Experiment după ONU

  1. WOOWW!! Am apreciat enorm 100% din contintutul articolului! Atata de franc si cu informatii “din interior” atat de exacte.
    Se intampla sa cunosc si eu zona Kribi si multe aspecte din ce descrie Alexandru. Mult succes in implementare!
    Incurajez donatiile pe platforma indiegogo (https://www.indiegogo.com/projects/project-kribi-time-to-make-a-difference) – la cat de bine este construit proiectul, ma asteptam ca in 32 de zile sa se fi strans mai mult de 2%. Asta este un semn clar ca mai este nevoie de multa schimbare in conceptiile si perceptiile oamenilor pana sa ajungem la un fel de a ajuta care sa fie bazat pe nevoie, si nu pe alte criterii.

  2. Felicitari pentru initiativa! Ma bucur enorm cand vad oameni care reusesc sa priveasca realist si practic o problema si incearca sa ii gaseasca niste solutii intr-adevar functionale. Pentru ca degeaba faci un bine, daca omul sfarsteste dependent de tine. Este exact ca in proverbul acela cu pestele si pescarul. Ma bucur mult sa aud ca exista acest proiect.

    • Multumim pentru cuvintele frumoase. Inseamna foarte mult pentru noi si in general pentru toti cei care cred in acest model alternativ de a sprijini dezvoltarea reala, cuantificabila, a celor pe care sistemul (inca) actual si-a propus (si a esuat) sa-i ajute inca de acum 50 de ani. Credem ca inca nu e prea tarziu sa schimbam ceva, in primul rand la nivelul perceptiilor si al asteptarilor legate de dezvoltare in zone complicate. Dar pentru asta, e nevoie de concursul a multi factori…

  3. Majoritate pescarilor n-are?!?! Serios? M-am oprit acolo din citit, desi parea in interviu interesant. Pacat…

    “Noi stie sa vorbeste romaneste”

  4. Adăugarea unui determinant sau subînțelegerea acestuia din context este de mare ajutor.

    ex.1. Majoritatea (susținătorilor) au dreptate. În acest caz, acordul la singular ar „zgâria” urechile, pentru că determinantul („susținătorilor”) este la plural.

    ex.2. Majoritatea (intelectualității/ tineretului) are dreptate. Acordul la singular este impus de singularul determinantului („intelectualitatea/tineretul”)

  5. Bravo! In contextul in care se vorbeste si doar se vorbeste din ce in ce mai mult despre a ajuta concret comunitatile nevoiase de oriunde ar fi ele pe aceasta planeta, voi chiar faceti ceva cat se poate de real. Oameni ca voi (pe cativa chiar am avut placerea sa ii cunosc) curajosi, talentati si extrem de determinati ar trebui sa fie neobositi in astfel de initiative. Oameni care merg improtriva curentilor si care transforma “gurile de varsare” ale fluviilor statului in adevarate “delte”. Va doresc multa putere de munca. Ma inclin!

    p.s. Sa nu uitam niciodata vraja locului de unde am plecat oriunde ne-ar purta pasii.

  6. Un interviu care ne arata, de fapt ne confirma, ca lumea e condusa dupa alte reguli decat cele pe care ni le-am dori noi, sau despre care consideram ca sunt cele corecte. Un interviu care ne arata ca lupta impotriva sistemului este posibila, dar extrem de dificila.

  7. Este atat de adevarat tot ce Alexandru spune in acest interviu!! Este exact ce am observat si eu in cei cativa ani de experienta pe teren in programe de asistenta pentru dezvoltare dar nu aveam viziunea de sus si informatiile pentru a le explica detaliat. De multe ori ma simt neputincioasa si trista cand observ atata cinism si imi este rusine ca fac parte din categoria “albilor” devitalizati!! :))) Sper sa functioneze modelul tau si felicitari!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *