Monarhia nu este “Soluţia”

În ajunul nunţii regale dintre William şi Kate, colegul meu, Cristian Câmpeanu, a scris editorialul „Prinţi, prinţese şi imperii” în care susţinea că monarhia britanică este un regim „natural”, că este ceea ce are Marea Britanie mai bun, un sistem superior celorlalte.

Deoarece calităţile articolului pot fi apreciate de orice cititor, voi trece direct la discursul critic. Nu numai că nu există regimuri politice „naturale”, monarhia modernă nu este neapărat cea mai bună soluţie de guvernare, iar monarhia tradiţională categoric nu este recomandabilă.

Monarhia, „cel mai natural sistem”

Argumentul conform căruia monarhia este „cel mai natural regim” ridică întrebări asupra semnificaţiei „naturalului”. De ce ar fi un sistem politic mai natural decât altul?
Dacă ne raportăm la lumea animală, la natură, într-adevăr, albinele au „regină”, însă delfinii nu. Organizarea din lumea animală nu se construieşte sub o formă asemănătoare monarhiei, asttfel încât să o stabilească pe aceasta ca „sistemul natural”. Dacă autorul se referea la o viziune organicistă, pentru care cel mai bun model de guvernare şi evoluţia firească va presupune o formă monarhică, cum ar explica faptul că în prezent există numeroase sisteme eficiente, care nu sunt monarhice (de facto sau de jure)?
Pe de altă parte, dacă ne raportăm la natura umană pentru a stabili cât de firesc este un sistem politic, discuţia se complică. Putem să presupunem că, pentru a gândi organizarea politică, trebuie să ţinem seama de natura umană, la fel cum un inginer ţine seama de natura metalului când construieşte un pod. Însă este la fel de adevărat că metalul are aceleaşi proprietăţi în România, China, America de azi sau de acum 100 de ani – cu alte cuvinte este invariabil în timp şi spaţiu. În privinţa oamenilor situaţia se schimbă: specia umană arată cu totul altfel acum decât în urmă cu sute de ani, iar caracteristicile ei variază de la un spaţiu cultural la altul. Dacă monarhia britanică funcţionează pentru Anglia, nu înseamnă că aceasta ar putea fi soluţia pentru orice societate şi nu înseamnă că orice monarhie este bună.
Cum am putea stabili aşadar adevarata natură umană şi cele mai bune sisteme de guvernare?
Secole de-a rândul a fost „naturală” şi unanim acceptată existenţa sclavilor, sau statutul inferior al femeii faţă de bărbat. Astăzi din ce în ce mai mulţi oameni consideră normale comportamente sexuale care ieri erau tratate ca aberante.
Ceea ce acum şi aici este considerat a fi natural, normal, firesc, nu era valabil şi pentru atunci şi acolo. Imi veţi replica că există un set de valenţe inerent umane care nu se schimbă de-a lungul secolelor. Totuşi, deşi se poate accepta teoretic existenţa acestuia, societatea în care evoluează individul este cea care are ultimul cuvânt în stabilirea a ceea ce este normal şi ceea ce este aberant. Au existat încercări de a explica ştiinţific natura umană (darwinismul social), însă acesteau au eşuat până la momentul de faţă, nu au reuşit să stabilească explicaţii şi cauzalităţi exacte – ceea ce nu înseamna că aceasta nu se va întâmpla cândva.
Cristian Câmpeanu spune că „există un motiv pentru care poveştile cu prinţi şi prinţese fascinează o lume întreagă şi n-are nici o legătură cu construcţiile noastre artificiale, mai mult sau mai puţin raţionale, despre „Stat” şi sisteme politice, ci cu cine suntem de fapt”. Dar cine suntem de fapt?
Pentru Platon, fiecare om se năştea cu anumite calităţi pe care trebuia să le valorifice în cetate; astfel, oamenii se naşteau fie spre a fi muncitori, fie soldaţi, sclavi sau conducători.
Începând cu secolul al XVII-lea, gânditorii au început să ia în considerare faptul că oamenii sunt “răi de la natură”, că în lipsa unei entităţi legitime care aduce ordine (în special prin coerciţie) într-o societate, are loc un „război al tuturor asupra tuturor”. Pornind de la această idee, a fost teoretizat statul, ca „entitate” care trebuie să vegheze asupra indivizilor, în aşa fel încât aceştia să-şi facă cât mai puţin rău unul altuia. Indivizii renunţă astfel la o parte din libertate, în numele securităţii.
E drept că gânditorii care au teoretizat acestea considerau monarhia ca fiind cel mai bun sistem, ceea ce nu e de mare mirare pentru secolul al XVII-lea. Următorul secol aduce în forţă premisele modernităţii.

Monarhia s-a modernizat şi ea; monarhia de azi nu mai este monarhia de ieri, iar trecerile de la monarhia absolutistă la cea constituţională nu s-au realizat paşnic, ci prin revoluţii sau accidente – nebunia lui George al III-lea a fost marele noroc, binecuvântarea pentru evoluţia constituţională a Marii Britanii.

Monarhia, ca sistem tradiţional, e cea în care doar o elită aristocratică relativ restrânsă are acces la participarea politică, în vreme ce modernizarea politică a însemnat participarea în politică a tuturor grupurilor sociale împreună cu dezvoltarea instituţiilor politice care să permită această participare.Monarhiile moderne sunt cele parlamentare, în care monarhul domneşte, dar nu conduce, guvernul îşi exercită puterea prin partide politice şi e responsabil în faţa unui parlament ales de popor. Sursa ultimă de legitimitate nu se află în monarh, ci în popor. Aşadar, sensul cauzalităţii nu este cel invocat de colegul meu – nu democraţiile au eşuat într-o formă sau alte de monarhie, ci monarhia a evoluat în sens democratic. Camera Lorzilor din Parlamentul britanic are mai mult o funcţie simbolică astăzi.

Poate că cel mai bine ar fi ca judecarea unui sistem politic să fie făcută în funcţie de consecinţele acestuia pe plan intern şi extern şi nu în funcţie de cât de natural este. „Câştigător” să fie sistemul cu cât mai multe consecinţe bune pentru cât mai mulţi şi cât mai puţine consecinţe rele pentru cât mai puţini.
E adevărat că democraţia reprezentativă este un sistem imperfect. Însă, judecând după criteriul consecinţelor, are câteva calităţi esenţiale ce o pun deasupra celorlalte sisteme de guvernare. Teoretic, chiar dacă un preşedinte poate fi mai puţin cultivat, mai puţin inteligent şi mai puţin mărinimos decât un monarh, faptul că există un timp limitat al activităţii sale de conducător, faptul că poate fi „taxat” prin votul oamenilor, îl face să fie mult mai puţin predispus spre abuzuri. De aceea este un fapt demonstrat că ţările democratice sunt cele mai dezvoltate, cele care oferă cea mai multă bunăstare cetăţenilor şi cele mai puţin predispuse la război între ele. La polul opus se află sistemele totalitare şi cele imperiale.
Este de înţeles înclinaţia multor gânditori contemporani, care vor să restaureze aspecte ale lumii pierdute de noi, făcând apel la tradiţii ca la nişte reflexe imanente naturii sau, de ce nu, divinităţii – din care ar decurge legitimitatea unui sistem. Dar tendinţa generală a societăţii occidentale pare să-I contrazică: în prezent, natura umană găseşte soluţii mult mai potrivite contextului posttradiţional, postindustrial şi postmodern.

Articol publicat in Romania libera

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *