Printre protestatarii români de la Chicago

Subiectul Roșia Montană nu creează o mișcare socială doar în România, ci și în diaspora. Chicago are în jur de 100.000 de români, dar nu și o comunitate. Oamenii sunt împrăștiați într-un oraș imens și de obicei se întâlnesc în grupuri mici duminica, la biserici. Stau la slujbă și câteva minute de small talk, iar apoi fiecare se întoarce la treaba personală. Se zvonește că la momentul revoluției din 1989 ar fi ieșit câteva mii de români pe străzile din Chicago, însă de atunci în special liturghiile îi mai adună pe acești oameni.

De când cu Roșia Montană, se întâmplă ceva ciudat. Români care până acum și-au văzut de meseriile sau studiile americane au început să ia inițiative și să-și cheme compatrioții la protest. N-au mai putut sta deoparte.

***

Sunt în garsoniera clujencei Rozalinda, la mansarda casei unei profesoare de artă din Chicago, care i-a închiriat locul pe o sumă simbolică. La parter fucționează un fel de studio, unde artiștii nu trebuie să plătească chirie. Rozalinda locuiește aici cu fetița ei de 5 ani. A ajuns în SUA ca studentă și tânără artistă acum aproape 15 ani. A urmat o carieră de un deceniu în care a predat arta la University of South Florida.

Rozalinda

S-a enervat din cauza politizării universității și a lasat-o baltă pentru a se implica în proiecte freelance și organizare comunitară. „Jumătate din studenți veneau în uniformă militară la curs, fiindcă încorporarea era o soluție pentru a-ți plăti studiile. Ce înseamnă asta, catedră de artă în care trebuie să vii înarmat la curs, că altfel nu poți plăti?”. Lucrurile erau cu atât mai absurde cu cât la Universitate se promova arta socială, angajată civic. „Nimeni nu discuta ce să facem cu studenții care nu pot să plătească, cum creăm o alternativă accesibilă, de ce avem doar studenti de clasă mijlocie și albi, deși orașul e sărac și cu 40% de culoare?”.

În lumea academică era un climat de business. La fel cum se întâmplă și în lumea culturală din State, unde majoritatea muzeelor, teatrelor sau altor instituții artistice tradiționale sunt private, iar prețul biletelor îl pot plăti doar cei din clasa de mijloc sau bogați. Tocmai elitismul ăsta al culturii a dus la crearea unor mici alternative ale comunităților.  Rozalinda a fost implicată câțiva ani într-un proiect unde arta era accesibilă tuturor. Împreună cu alți artiști, au închiriat pe o sumă simbolică o clădire unde creau, ofereau seminarii și puneau de un târg pe modelul trocului în fiecare săptămână. Totul a picat când proprietarul clădirii a început să ceară prea mulți bani pe chirie.

Un alt proiect grassroots în care Rozalinda e activă de patru ani este organizarea imigranților. Situația imigranților este dificilă în State, mai ales a celor fără documente. În perioada lui Obama au avut loc cele mai multe deportări, iar asta înseamnă în general dezbinarea familiilor: copiii născuți pe teritoriu american devin cetățeni ai statului, așa că sunt deportați doar părinții. În present sunt presiuni imense dinspre ONGuri pentru votarea unei legi care ar oferi majorității imigranților posibilitatea de a primi acte. Însă Rozalinda spune că legea e o perdea de fum aruncată în scop electoral – e promovată ca pro-imigranți și asigură astfel voturile acestora pentru partidul inițiator, cel democrat. În realitate, aceștia râmân cam la fel de vulnerabili, fiindcă statutul lor ar depinde și mai mult de angajatori. Așa că Rozalinda și un grup de imigranți încearcă în ultimele opt luni să atragă atenția asupra prevederilor negative din lege.protest Chicago

Genul ăsta de organizare, în care oameni din diverse comunități se adună și încearcă să găsească soluții la problemele lor, este des întâlnit în Statele Unite. E o modalitate prin care grupuri vulnerabile prind putere și reușesc să influențeze deciziile politice. Totul a pornit prin anii 30, când un tip din Chicago, Saul Alinsky, a început să organizeze muncitorii de la abatoare, care lucrau și trăiau în condiții oribile. Alinsky a continuat să activeze ca organizator comunitar în următoarele patru decenii, în care a contribuit la îmbunătățirea situației diferitelor grupuri vulnerabile din State. Era un soi de agitator, care aducea oamenii împreună și îi mobiliza să-și spună problemele și să găsească soluții colective. Grupul ăsta răspândea apoi mesajul în comunitatea mai largă. Urmau greve, marșuri, petiții, prin care comunitatea iși cerea cu insistență drepturile de la autorități sau angajatori. Alinsky a devenit faimos, iar modelul său a fost preluat și e acum aplicat la scară largă în SUA, unde găsești cetățeni care se organizează, din toate domeniile: menajere, angajații restaurantelor, agajații fast food, bătrâni, profesori, și mulți alții. Se bazează pe idea că împreună sunt mai puternici.

Illinois Coalition for Immigrants

**

Întâlnirile între românii din Chicago pentru protestele de solidaritate împotriva exploatării cu cianură de la Roșia Montană încep să arate ca mișcările de organizare comunitară.

„E prima dată când românii ăștia se implică în problemele sociale, in contextul in care noi nu avem o comunitate românească sau experiența mișcărior sociale. Comuniatea românească s-a ferit de ele, există imaginea proastă a migrantului, așa că oamenii vor să se asimileze în societatea și valorile americane”, spune Rozalinda, care nu se consideră lider. „Pe rând ne asumăm organizarea. In continuare încercăm să ne constuituim. E ușor sa faci o treaba ierarhică, dar mișcarea socială din Romania nu este așa, se încearcă funcționarea fără lideri, așa vrem să facem și aici”.

Rozalinda povestește că e un efort colectiv. Ciogo întotdeauna aduce bannere, culori și pensule, încă din prima zi, doi baieți taximetriști îi transportă pe cei care au nevoie, Irina și Raluca redactează scrisori și fac outreach, alții au organizat emisiuni de radio pe postul radio Credința.

foto Remus Boca

Primul eveniment Roșia Montană Chicago a fost lansat pe facebook de Adina, care predă matematică și face studii postdoctorale la University of Chicago. E de peste doi ani în State, iar asta e prima dată când ia o astfel de inițiativă. A organizat primele proteste împreună cu soțul ei, Daniel, și părintele Vasile de la Arhiepiscopia română. În primele șase săptămâni, au creat o serie de pliante de informare în engleză pentru locuitorii din Chicago, au făcut platforme de discuție pentru protestatarii de aici și au fost cei care au mobilizat oamenii, mai ales pe cei din jurul bisericii părintelui Vasile. Duminicile protestau câte 70 – 100 de români, în Parcul Millenium.

foto Remus Boca3

Însă numărul protestatarilor a început să descrească. La a șasea întâlnire unii spuneau că speră ca numărul participanțiolor să nu scadă sub 10 săptămâna următoare, mai ales că frigul devenea greu de suportat.

În contextul acesta, Rozalinda a propus să vizioneze un film documentar în duminica protestelor. Îi cunoștea pe cei de la un centru cultural mexican, opozanți la rândul lor față de proiectele miniere din Mexic. Au urmat anunțuri pe facebook, iar în duminica respectivă s-au adunat vreo 30 de oameni, majoritatea români, dar și mexicani sau salvadorieni. Au văzut “Gold Fever”, un documentar despre ravagiile făcute de o companie minieră canadiană în Guatemala.

vizionare documentar

La final, au stabilit ca în cursul săptămânii să mergă la Consulatul României, să depună acolo o scrisoare pentru premierul Victor Ponta, aflat în vizită în Statele Unite și să protesteze împotriva demersurilor pe care acesta le face în favoarea corporației care vrea să exploateze aurul din România. Au anunțat pe facebook, dar doar cinci oameni au putut participa. Chiar și așa, reacțiile au fost mai numeroase decât de obicei, spune Rozalinda, care a primit sute de mesaje de solidaritate din toată lumea.

consulat chicago

**

Dacă în România protestele împotriva mineritului cu cianuri au început pe facebook, în Chicago nu poți să mobilizezi așa românii. Aici, interacțiunile cu alți conaționali au loc în general în cadrul bisericilor. La primele proteste de solidaritate din Chicago, vreo 20 de oameni erau cei veniți de la Catedrala Arhiepiscopală, unde părintele Vasile susținea mișcarea. Cei din nucleul protestatarilor din Chicago, vreo șase oameni, sunt tot mai convinși că dacă vor să strângă mai mulți oameni, trebuie să se ducă la biserici.

“Mă duc și la slujbă, deși n-am mai fost de 15 ani, dacă asta înseamnă să ajung la oameni!”, strigă amuzată Raluca, o româncă ce lucrează de mai mulți ani ca marketing researcher în Chicago. Spune asta din sala de mese a unei bisericuțe catolice cu preot orădean, dintr-un cartier vestic al Chicago-ului. E a opta duminică în care protestatarii se întâlnesc. Au ajuns la 15 minute după terminarea slujbei și trebuia să aibă discuții pe subiectul Roșia Montană cu enoriații. Dar cei mai mulți plecaseră. “V-am spus că trebuie să participăm și la slujbă, daca vrem să vorbim cu ei. Eu am încercat să-i țin, să le spun despre Roșia Montană, dar se grăbeau”, spune Ramona, o cosmeticiană româncă care lucrează în Chicago, cea care a inițiat întâlnirea de la biserică.

Din cei 30 de oameni care au participat la slujbă, în sala de mese au mai rămas vreo 7 și miros de agheasmă. Cea mai gălăgioasă e o femeie pe la 60 de ani, cu bentiță aurie brodată și colier cu o piatră albastru-transparent mare cât un ou. “Nu o să puteți face nimic”, le spune ea primelor două protestatare care au intrat în sală, “fiindcă acolo (în munții Apuseni n.r.) e o bază extraterestră – asta îi interesează de fapt pe americani”. Un bărbat cu ochelari, pe la vreo 50 de ani, sugerează că trebuie făcute proteste, “nu întâlniri din astea”. “Dar am făcut și proteste, de mai bine de o lună”, intervine Rozalinda. Bărbatul însă nu are facebook și nu folosește mailul, așa că nu aflase de acestea. A fost însă singurul dintre cele 7 persoane, care a rămas să discute cu nucleul protestatarilor următoarele două ore.

“Românii din America au devenit mai americani decât americanii, câtă vreme nu simt că îi taie cuțitul pe ei, nu reacționează, nu le pasă”, spune indignată o tânără care studiază criminalistica în Chicago. “Mi se spune că nu sunt româncă, fiindcă nu merg la Biserică, dar sunt mai patrioată decât ei, că mă interesează ce se întâmplă în România”, continuă aceasta. De partea cealaltă a mesei, Ramona arată o poză de pe telefonul mobil. “Ia uite ce-i acum în Cluj” și se vede o mulțime de protestatari. “Bun”, “bravo”, aprobă ceilalți.

biserica

Discuția revine la subiectul Bisericilor și în final toată lumea e de acord ca în următoarea duminică să meargă la cât mai multe slujbe și să dicute cu românii. Vor să îi adune pentru o manifestație la ambasada Canadei, țara de unde vine Gabriel Resources și unde sunt cele mai mari companii de minerit aurifer din lume.

**

–       S-a creat o comunitate a românilor care protestează în Chicago? o întreb pe Rozalinda

–       S-a manifestat dorința, asta s-a creat. S-a deschis un apel la așa ceva. Oamenii sunt foarte stârniți, mai mulți decât cei care vin. Cum vom evolua, vedem.

–       Până acum ce s-a văzut?

–       Miscarea socială din România a provocat ceva oamenilor de aici. Ne-a provocat: noi cum prticipăm? De la ideea de a face un gest simbolic, oamenii au învățat să scrie bannere, au prins curaj și experiența de a fi in spatiul public. Și ne tot gândim. Problema cu mișcările sociale e că nu se întâmplă repede. Însă ele dau putere oamenilor.

Am stat in Chicago timp de o lună, cu ajutorul unei burse Department of State, pe care am primit-o ca urmare a activitatii mele pe subiectul bonelor filipineze care lucrează în România. Mi s-a oferit șansa să văd ce probleme au și cum prind putere grupurile vulnerabile din State. 

* Fotografiile din parcul Millennium sunt realizate de Remus Boca

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *