Regula de aur când vine vorba de avort

O iniţiativă legislativă agită societatea civilă, după ce un grup de deputaţi PDL a iniţiat un proiect de lege privind consilierea obligatorie a femeilor care vor să avorteze: ele trebuie să ia parte 5 zile la şedinţe de consiliere şi abia apoi să opteze pentru întreruperea sarcinii. Tema centrală devine avortul, iar lumea se polarizează.

Întâlnesc pe străzile din Cluj zeci de manifestanţi care protestează împotriva avortului.  Unii sunt veseli şi entuziaşti, alţii înspăimântători, cu măşti de morţi şi ameninţări – că, nu-i aşa, nu doar că cea care avortează ucide o persoană, dar se face şi vrednică de pedeapsa veşnică. Pe de altă parte, militanţii pentru drepturile femeii îşi pun mâinile în cap şi aduc contraargumente şi exemple – vreţi să ne întoarcem la perioada decreţeilor, aţi luat-o razna?

Cred că o variantă de a împăca şi capra şi varza este de a le nemulţumi pe amândouă. Aşa că am să argumentez de ce atât militanţii pro avort cât şi cei contra pun de multe ori problema prost.

Articol publicat pe CriticAtac

 În linii mari şi cât se poate de simplificat, etica presupune două tipuri de raportări la lume înainte de a da un verdict. Există astfel o etică a intenţiei (cea kantiană), care judecă faptele pe baza intenţiei cu care au fost făcute: intenţiile bune sunt etice, intenţiile rele nu. Mai este însă şi o etică a consecinţei (vezi utilitariştii), pentru care importante sunt rezultatele acţiunilor noastre –  astfel încât poţi avea intenţii bune, care nu sunt etice în măsura în care consecinţele lor sunt negative. Cred că în ceea ce priveşte avortul discuţia trebuie să fie purtată în limitele celei de-a doua viziuni.

Despre moralitatea avortului

 Un argument preferat printre cei care sunt cu adevărat deranjaţi de militanţii antiavort este că femeia, fiind cea afectată în principal de existenţa sarcinii, trebuie să decidă singură ce face cu corpul ei, în vreme ce tatăl trebuie să joace rolul mutului în scenariul de faţă. Mergând chiar mai departe, bărbaţii îşi pot imagina scenariul în care vine partenera lor şi le pune un sac cu cataroaie în spate pe care trebuie să-l poarte 9 luni – oare nu e legitim să fie decizia bărbatului dacă face asta sau nu, ar putea pune unii problema. Desigur, un copil nu este un ghiozdan cu pietre, dar discuţia legată de implicarea bărbatului rămâne validă şi poate că excluderea lui de la masa negocierilor nu este o soluţie.

În Marea Britanie a fost judecat prin 2002 un caz în care bărbatul dorea distrugerea ovulelor fecundate în laborator ale fostei sale partenere, în vreme ce ea se opunea. Povestea e mai complicată fiindcă Natallie Evans, la un an după logodna cu  Howard Johnston a fost diagnosticată cu cancer. Aşa că hotărăşte împreună cu partenerul  să apeleze la fertilizare in vitro, iar embrionii să fie îngheţaţi şi păstraţi. La câteva luni după operaţiune, Natallie Evans în vârstă de 30 de ani este operată şi i se scot ovarele. Doctorii îi spun însă că va putea face inseminare artificială peste câţiva ani. Până atunci, cei doi se despart, iar bărbatul cere spitalului ca embronii să fie distruşi. Atât justiţia engleză cât şi Curtea Europeană a Dreptulurilor Omului îi dau câştig de cauză.

Practic, asta înseamnă afirmarea rolului bărbatului. Mai însemnă însă şi că embrionul nu a fost considerat o persoană, ceea ce ne aduce la cel mai puternic argument al celor care se opun avortului: dreptul la viaţă.

Ipocrizia celor care promovează abstinenţa

 Chiar şi în recentul proiect legislativ care prevede consiliere obligatorie pentru femeile care vor să facă avort, printre motivele expuse apar cele că „femeia însărcinată trebuie să fie conştientă că şi cel nenăscut are dreptul la viaţă”, sau că embrionul are drept la viaţă.

Dacă doar „dreptul la viaţă” este motivul condamnării avortului, atunci de ce aceiaşi oameni care militează în sensul ăsta nu ies să protesteze şi împotriva uciderii altor vietăţii. Sau de ce nu devin vegetarieni. Forma de existenţă a fătului din săptămânile în care este permis avortul nu are atributele unui individ – îi lipsesc raţiunea, conştiinţa.

Însă, dacă ne raportam la ceea ce ar putea să devină acel făt (o persoană), problema se schimbă.

Pe asta se întemeiază cel mai valid discurs împotriva avortului: împiedicarea dreptului la viaţă a unei potenţiale persoane. Aici îşi are originea şi interdicţia folosirii mijloacelor contraceptive.

Nu pot totuşi să nu remarc o anume ipocrizie a celor care folosesc argumentarea de faţă. Asta fiindcă, în aceeaşi logică, şi abstinenţa este un păcat – practic, dacă nu faci sex, nu oferi dreptul la viaţă a unei potenţiale persoane. Or tocmai abstinenţa este propusă ca alternativă la mijloacele contraceptive şi ca soluţie împotriva transmiterii bolilor sexuale. Dar asta e o altă discuţie.

 Cred că axarea argumentărilor exclusiv pe mamă, pe tată sau pe potenţialul copil, deşi relevante până la un punct, conduct discuţia pe un drum înfundat. Un alt exemplu, pe lângă cele de mai sus, ar fi atunci când victima unui viol rămâne însărcinată. Dacă ne raportăm la femeia respectivă, nu cred că cineva poate fi de acord că ea trebuie fortaţă să păstreze copilul, ca un memento pe viaţă al traumei sale. Pe de altă parte, ce vină are potenţialul copil?

Care este atunci cel mai bun argument?

Probabil că cea mai bună abordare a problemei avortului este cea a „regulii de aur”: ar trebui să le facem celorlalţi ceea ce dorim ca ei să ne facă nouă. Pe româneşte, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Îmi amintesc că am dat peste această viziune într-o carte al cărei editor este Adrian Miroiu, studiul fiind disponibil şi online.

Astfel, dacă noi cădem de acord că e bine că ne-am născut şi suntem relativ mulţumiţi de vieţile noastre, înseamnă că acceptăm că îi facem un rău cuiva când îl împiedicăm să se nască. În acelaşi timp, dacă ştim că fătul va suferi ca persoană din diverse motive (handicap, boli) şi nu ne-am fi dorit ca noi să fim în situaţia respectivă, este legitim să alegem avortul.

R.M. Hare rezumă foarte bine ideea: „Avortul este în general greşit, în absenţa unor motive contrare suficient de puternice. Dar, de vreme ce greşeala constă numai în a împiedica naşterea unei persoane şi nu într-un rău făcut fătului ca atare, astfel de motive contrare sunt uşor de găsit, în cele mai multe cazuri. Iar dacă întreruperea acestei sarcini face posibilă sau probabilă o sarcină mai propice, ea va fi cu atât mai uşor de justificat” (în  “R.M Hare Avortul şi regula de aur”, din volumul “Etica Aplicată”, Editor Adrian Miroiu)

În conluzie, criteriul „regulii de aur” spune că avortul nu este moral, cu unele excepţii. Insă, indiferent dacă stabilim că un avort este moral sau nu, trebuie respinsă orice încercare de a-l interzice sau de a constrânge o femeie prin metode soft să renunţe la intervenţie.

Dezbaterile despre avort trebuie să rămână la nivelul propus în articolul de faţă: discuţii etice, morale, filosofice, religioase, în vreme ce libertatea de a alege cu privire la a face sau nu un avort trebuie să fie în întregime a individului. Nu e cazul ca statul să încerce să instituţionalizeze un alt tip de moralitate pe subiect. Sunt suficiente exemple în istorie care arată asta, cel mai apropiat de noi e hei-rup-ul din perioada decretului ceauşist de încurajare a natalităţii, cu toate consecinţele lui negative.

E uşor ca din perspectiva unei femei cu serviciu, casă şi eventual soţ să spui că incurajezi natalitatea. Dar cum te simţi când obligi o femeie care traieşte de la o zi la alta să meargă la consiliere unde i se spune de ce nu e bine să avorteze, de parcă ar face întreruperea sarcinii de plăcere?

 

3 comments on “Regula de aur când vine vorba de avort

  1. “Probabil că cea mai bună abordare a problemei avortului este cea a „regulii de aur”: ar trebui să le facem celorlalţi ceea ce dorim ca ei să ne facă nouă”

    Cu excepția sadicilor și masochiștilor.

  2. “Dacă ceva este greu, cu atât mai mult trebuie să facem.

    Și să iubești e bine, fiindcă să iubești e greu! Dragostea unui om pentru un altul, iată poate cea mai grea încercare ce ne-a fost dată, cea mai înaltă mărturie despre noi înșine, înfăptuirea supremă, față de care toate celelalte nu sunt decât pregătiri. Din această pricină, tinerii, care sunt începători în toate, nu cunosc încă dragostea; ei trebuie s-o învețe. Cu toată ființa lor, cu toată puterea lor, concentrată în inima care bate, singuratică și îngrijorată, ei trebuie să învețe să iubească. Învățătura, însă, înseamnă întotdeauna, vreme lungă, de însigurare, și astfel, pentru cel care iubește, dragostea nu este, multă vreme și chiar până în mijlocul vieții, decât singurătate, singurătate mereu mai adâncă, mai mare. Dragostea nu este dintru început capitulare, unire (căci ce ar fi unirea a două ființe încă nelămurite, neîmplinite, încătușate?). Ea este un unic prilej de a te coace, de a te închega, de a deveni tu însuți o lume întreagă pentru dragostea ființei iubite. Iată o mare poruncă, care îl alege pe cel ce iubește și îl cheamă la mare depărtare. Numai astfel ar trebui să privească tinerii dragostea, ca pe o datorie de a se crește pe ei înșiși (de a se asculta, de a fi treji, zi și noapte). Contopirea, unirea și orice fel de legătură nu li se cuvine încă (căci mai întâi trebuie să se orânduiască, să se adune, vreme îndelungată). Dragostea este o împlinire pentru care poate nici o viață întreagă nu este deajuns.

    Aici se înșeală tinerii așa de des și de tare (firea lor însăși este nerăbdare); se zvârlă unul către celălalt, în dragoste năvalnică, se risipesc, ei sunt doar început, tulburare, neorânduială. Ce poate oare să facă viața cu această grămadă de lucruri pe jumătate sfărâmate, pe care ei o numesc unire și pe care ar vrea s-o numească fericire, și, dacă ar fi posibil, ar vrea să o numească viitor? Așa că fiecare se pierde în celălalt, se pierde pe sine și pe mulți alții care ar fi vrut să vină. Și pierde orizonturi și posibilități, schimbă tainica apropiere și depărtare a unei comori de presimțăminte cu o nedumerire stearpă, din care nu mai poate să crească decât scârbă, dezamăgire și sărăcie – și își găsesc scăparea în una din multele convențiuni, pe care le afli peste tot – nenumărate adăposturi, așezate pe acest drum așa de primejdios. Nici un tărâm al trăirii omenești nu este mai plin de convențiuni ca acesta. Se găsesc aici unelte de viață păstrătoare dintre cele mai variate, bărci și colace de salvare și câte și mai câte; societatea a creat refugii de toate felurile, pentru că, de vreme ce a preferat să nu vadă în dragoste decât plăcere, atunci a trebuit să o facă usor accesibilă, ieftină, fără riscuri, ca o distracție în târg.

    Totuși, este adevărat că mulți oameni tineri care nu știu să iubească, ci se mărginesc doar să se dăruiască pe sine pentru a renunța la singurătate (oamenii obișnuiți vor continua să o facă), simt toată povara greșelii pe care o fac și încearcă, cu propriile lor mijloace, să facă viabilă și rodnică starea în care au căzut. Natura lor le spune că problemele dragostei, mai mult decât toate celelalte, însemnate și ele, sunt cele mai greu de dezlegat public și cu ajutorul vreunui principiu; le spune că aceste probleme se rezolvă prin întrebări, întrebări particulare, care se pun de la om la om și că, pentru fiecare caz, trebuie un răspuns nou, special, strict personal.

    Dar cum ar putea ei, care s-au unit în graba unei îmbrățișări și nu mai știu care-i unul și care-i altul, care nu mai au nimic al lor, să găsească o cale pentru a ieși din ei, pentru a scăpa din adâncul unei singurătăți deja îngropate?

    Ei merg orbește, în neputința lor comună, și nimeresc, cu cea mai mare bună-credință, vrând să scape de convențiuni (căsătoria, de ex.) în ghiarele unei convențiuni mai puțin zgomotoase, dar care rămâne tot convențiune ucigătoare, fiindcă n-au la îndemână decât convențiuni. Tot ce se naște din aceste uniuni tulburi, premature, nu poate să fie decât convențional, chiar dacă este mai puțin obișnuit (imoral, în limba curentă). Până și ruptura este un gest convențional, impersonal, întâmplător, slab și sterp.

    Nici în moarte, care este grea, după cum nici în dragoste, care este și ea grea, cel ce privește serios nu va avea ajutorul vreunei lămuriri, al vreunei soluții, al vreunui drum de dinainte văzut. Și pentru amândouă aceste însărcinări, pe care le păstrăm nedeschise, ca pe un cadou, și le încredințăm mai departe, nu s-a descoperit vreo regulă general valabilă. Dar, în măsura în care fiecare începe să încerce viața, ca om, dragostea și moartea îl vor întâmpina pe fiecare om cu mai mare duioșie. Cerințele pe care marea lucrare a iubirii le are de la creșterea noastră sunt mai însemnate decât viața, iar noi, ca începători, nu suntem pe măsura lor. Dacă totuși am îndura și am primi dragostea asupra noastră ca pe o îndatorire, ca pe o grea învățătură – în loc să ne pierdem în jocul ușor și flușturatec care le îngăduie oamenilor să se ferească de gravitatea existenței lor – poate că cei care vor veni mai târziu, după noi, vor simți o înaintare și o oarecare ușurare. Asta ar însemna mult.

    Abia azi am ajuns să privim fără prejudecăți legăturile unui om cu celălalt. Încercările noastre de a trăi asemenea legături nu au precedent. Și cu toate acestea, trecutul închide în el multe lucruri care ar putea îndruma pașii noștri începători.

    Tânăra fată și femeia, în noua lor dezvoltare, vor imita, câtăva vreme doar, obiceiurile și greșelile bărbaților și vor avea, câtăva vreme, meserii de bărbați. Odată depășită nesiguranța acestor epoci de trecere, se va vedea că femeile n-au luat parte la aceste mascarade, de mult ori caraghioase, decât pentru ca să smulgă ființa lor de sub înrâurirea desfiguratoare a celuilalt sex. Femeile, în care viața zăbovește și sălășluiește mai nemijlocit, mai rodnic și cu mai multă siguranță, au și mai multă încredere și sunt mai umane, în adâncul lor, ca bărbații – pretențioși și nerăbdători, care nu cunosc valoarea a ceea ce cred că iubesc fiindcă nu înțeleg adâncul vieții, așa cum îl înțelege femeia, prin rodul trupului ei. Această umanitate, pe care o împlinește femeia în durere și umilință, va ieși la iveală, când ea va fi rupt lanțurile condiției sale de femeie și ale condiției sale sociale, iar bărbații care nu simt încă apropierea acestei zile vor rămâne mirați și învinși. Într-o zi (anumite fenomene o arată încă de pe acum în țările nordice) vor fi fete și femei al căror nume nu va mai însemna opusul bărbatului, ci va fi ceva propriu, valabil în sine însuși, nu va fi un simplu adaos, ci un fel de viață, o trăire: femeia, în adevăratul ei omenesc.

    Un atare progres va schimba, chiar fără știrea bărbatului, viața dragostei – așa de plină de greșeli – ea nu va mai fi legătura dintre bărbat și femeie, ci legătura dintre două umanități. Și această dragoste omenească (infinit mai delicată, mai plină de grijă, bună și curată în tot ce leagă și dezleagă) va semăna aceleia pentru care luptăm din răsputeri și pe care o pregătim, va fi dragostea a două singurătăți care se apără, se împlinesc, se ocrotesc și se întâmpină reciproc. Și aș mai adăuga: să nu crezi că dragostea cea mare din tinerețe se pierde. Nu a dat ea naștere dorurilor puternice și bogate din care trăiești și azi? Cred că această dragoste supraviețuiește atât de puternic în amintirea dumitale numai pentru că ți-a fost prilej de a fi singur, a fost întâia luptă interioară pe care ai îndurat-o în viața dumitale.” – https://mymindismyshelterdotcom.wordpress.com/2016/02/29/rilke-scrisori-catre-un-tanar-poet-2/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *